DAN GULEA: DUBLUL, DE LA MELANCOLIE LA NOSTALGIE
Plonjarea în universul romantic este o trăsătură a lui Mircea Cărtărescu ce poate fi urmărită de la volumul Visul (1989), citit la „Junimea“ lui Crohmălniceanu, de la Nostalgia (în fond, acelaşi volum Visul, în varianta necenzurată, 1993), de la Visul chimeric: subteranele poeziei eminesciene (1992; reluat cu titlul Eminescu: visul chimeric, 2011), teză de licenţă ce demonstrează o veche preocupare, până la recenta Melancolia (2019), concepută, după unele declaraţii ale autorului, ca un ecou la Nostalgia (Visul).
Melancolia este alcătuită din trei mari naraţiuni, „Punţile“, „Vulpile“ şi „Pieile“; acestora li se adaugă, de o manieră specială, „Dansul“ şi „Închisoarea“, alte două texte, închipuite ca prolog, respectiv epilog, aşa cum „Ruletistul“ (absent din ediţia 1989, cenzurată) şi „Arhitectul“ („Organistul“, în 1989) erau pentru prozele din Nostalgia („Mendebilul“ / fostă „Jocul“, „Gemenii“ şi „Rem“). De o manieră specială, pentru că au fost eliminate în ultimă instanţă din volum, lansate în schimb într-un cadru oral, citite într-o librărie din Cotroceni, în iunie 2019, la câteva zile după lansarea Melancoliei, în faţa unui public divers, ce îi număra pe unii critici şi prozatori, precum Cosmin Ciotloş, Ioana Pârvulescu, Florin Toma, Ioana Nicolaie ş.a.
Noul volum se desprinde din siajul creat de cele anterioare, pentru că nu mai poate fi cu uşurinţă localizat, tema şi locul său de desfăşurare fiind, cu un cuvânt general, natura umană. Este o carte ce se citeşte în postistorie, în postistorie literară. Sunt lăsate în urmă obsesiile paratextuale ale lui Cărtărescu, prezente în Nostalgia, prin mottouri din Eminescu (poemul Nostalgia, cu „timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!“) şi Arghezi („Deschid cartea, cartea geme / Caut vremea, nu e vreme“), transmise în parte şi în marele roman din 2016, Solenoid, pus şi acesta sub semnul unui nou motto arghezian, cu aceeaşi constituţie de artă poetică, „Ex libris“ („Carte frumoasă, cinste cui te-a scris“).
Intuiţiile unei postistorii se pot citi şi în relaţionările gen-specie literară: Visul din 1989 era subintitulat „nuvele“ (poate şi cu aportul desfigurator al cenzurii), Nostalgia este alcătuită din „povestiri“; Orbitor, trilogia din 1996-2007, se poate desface în Ştiutorii. Trei povestiri din „Orbitor“ (2017), pentru că „nu e uşoară decizia de a începe o carte de aproape o mie cinci sute de pagini foarte intense, care-ar putea ocupa câteva luni din puţinul timp al omului de azi“. Chiar şi miniromanul Travesti (1994), ce continuă tematica romantică a dublului din „Gemenii“ Nostalgiei, devine, la traducerea în franceză şi la translarea într-o altă specie, un „roman grafic“.
Peisaj după isterie (2017), culegerea de articole politice scrise de-a lungul a zece ani, dar plasate sub semnul angajamentului civic de origine #rezist, pornind de la protestele din februarie 2017 şi de la consecinţele lor, nu este străin de o anumită credinţă adesea neoliberală în postistorie, în dezvoltarea clasei de mijloc, care completează patternul scriitorului.
Indeterminarea, indetermanenţa (joncţiunea dintre indeterminare şi imanenţă, după cum spune Hassan, citat pe larg în Postmodernismul românesc, teza de doctorat a lui Cărtărescu) în care programatic îşi indexează autorul opera are un ax în expresia teoretică ce a înfăşurat mereu textele sale, dezvoltată şi în teza de doctorat amintită, publicată în 1999; este evidentă textualizarea (pe urmele lui Nedelciu) din Nostalgia, întrupările naratorului omniscient, dificila relaţie personaj-autor, metafora teseractului (a celei de-a patra dimensiuni, nenumite ca atare) prin care un personaj, Nana din „Rem“, iese din paginile cărţii pentru a-şi întâlni autorul care în acele momente o scrie – o extindere de tip transcendental a relaţiei ierarhice şi previzibile pe care o incumbă lumea naratorului-demiurg.
În Melancolia, scrisă pentru o epocă postistorică şi postgeografică, nu mai apar sememele unei oarecare contextualizări; spaţiul este internaţional-oniric, urmele apăsătoare ale ceauşismului din Nostalgia au dispărut (negustorul de fleacuri sau bişniţarul cu ascuţitori chinezeşti, discurile de vinil cu noutăţile sau ever-green-urile muzicale ale Occidentului, traficate la bursa locală, şantierul-oraş, revista literară Luceafărul, Daciile şi claxoanele lor1), precum orice alte localizări (muzeul Antipa, Circul de Stat), pe care Mircea Cărtărescu le căuta evocând „moara mea, moara «Dâmboviţa» din spatele blocului de pe Ştefan cel mare unde am locuit 25 de ani (…), moara din Nostalgia şi Orbitor, moara în umbra căreia Mendebilul îşi spunea fantasticele-i poveşti“.
Noua atmosferă este una ce poate explica onirismul printr-o particularitate SF autohtonă, atracţia pentru megalopolis, redevabilă în proza noastră din perioada interbelică, de la Oraşele scufundate ale lui Felix Aderca, până în prezent, la spaţiile de inspiraţie buzzattiană ale lui Marian Truţă sau Gheorghe Săsărman (cu oraşele din Cuadratura cercului – un adevărat loc comun cărtărescian).
Parabolele „Ruletistul“, respectiv „Arhitectul“, îşi au drept corespondent, la volumul din 2019, „Dansul“ şi „Închisoarea“, naraţiuni despre care autorul a declarat în mai multe rânduri că ar putea face parte, tot în chip de prolog, respectiv epilog, dintr-o viitoare ediţie din Melancolia, eventual ilustrată în mod special. Îşi au – şi nu îşi au drept corespondent!, pentru că aceste povestiri nu au fost încă publicate, ele circulând oral, de pildă în lectura autorului pe pagina de FB a librăriei „La petite bouffe“.
Foto: Dan Bodea.
„Dansul“, plasat într-un decor etern marin, de atmosferă grecească, prezintă intrarea în mit, întâlnirea într-un sanctuar a unui aspru lup de mare dintr-un popor mitic cu dublul său, întruchipat ca imagine într-o oglindă, imagine cu care ajunge să îşi schimbe efectiv locul, printr-un dans cu calităţi natural-iniţiatice, asemănător cu cel al mangustei atunci când hipnotizează vipera; „Închisoarea“, reluare concentrată a corporalităţii imanente, este o descriere metaforică (aşa cum întregul volum este pus sub semnul metaforei) a naturii umane, înţeleasă drept constrângătoare prin dimensiunea ei fizică, imposibil de anihilat. Două povestiri de tip ornament, necesare pentru o lume (a celorlalte trei povestiri) ce poate fi conotată în spiritul metaforei aşa cum luna se iveşte la toate geamurile unei case, de pe orice faţadă, aşa cum „lumina albastră de lună“ (sm, dg) ce bate în case poate fi o reluare a titlului volumului de poezii proiectat de Eminescu, aşa cum „amintirile şi dorinţele i se amestecau în întunecatul april“ – o nouă imagine a melancoliei, ce trimite la poezia lui Emil Botta, autorul volumului Întunecatul April (1937), probabil cel mai crud volum din poezia noastră – pentru a scoate în evidenţă şi Ţara pustiită a lui Eliot. Şi, ultraprezentă, dar nenumită, metafora creşterii şi descreşterii în exuvii (titlu al volumului despre Sine al Simonei Popescu, din 1997), urme ale stazelor ce se transformă în fluture, metaforă deci a naturii umane, a psihicului; mai degrabă contextualizată istoric la Simona Popescu, internaţionalizată, acum, la un Mircea Cărtărescu ce vine după experienţele din Nostalgia şi, mai ales, Orbitor. Sunt exemple stilistice din „Pieile“, cea de-a treia şi cea mai amplă naraţiune, imersie într-o umanitate care îşi schimbă periodic epiderma: bărbaţii de mai multe ori în viaţă, colecţionând burghezeşte vechile lor piei în şifonier, femeile o singură dată, atunci când le cresc aripile de fluturi, cu care se vor acoperi şi impregna tot restul vieţii.
Discontinuitatea visului (alternanţa geamăn bun / rău în „Vulpile“, a ingenuităţii şi cruzimii copilăriei) are un răspuns în câteva elemente de decor, inevitabile pentru anotimpul melancoliei în viziunea Cărtărescu: peisajul constant ivernal, oraşul decrepit, parte a unor imagini deosebite, precum cea a clădirilor care se rotesc în jurul tramvaiului – rotirea fiind în fond principalul mijloc de locomoţie în urbe, arhitectura postapocaliptică (în „Punţile“, copiii merg pe paliere de legătură între ultimele etaje ale blocurilor şi fabricile dezafectate, punţi aeriene inaccesibile în fond „maturilor“), personajul copilului („Punţile“, „Vulpile“) sau al adolescentului („Pieile“) – fiecare dintre acestea cu ample trimiteri la poezia şi la proza dintotdeauna a autorului.
Dincolo de aceste elemente (stilistice) de coeziune, caracteristice marilor autori, care nu scriu, vorba ceea, decât o singură carte întreaga lor viaţă, ceea ce spune Melancolia se ridică la pasiunea pentru o singură mare temă şi un singur mare stil, cel eminescian, ce comportă mai multe semnificaţii: identitare şi universale deopotrivă. Este noua dimensiune teoretică pe care o explorează autorul, după imersiile desantist-textualiste (de la Desant ‘83, antologia cenaclului de proză „Junimea“, condus de Ovid. S. Crohmălniceanu, la Visul sau Nostalgia), după localizările fantasticului din Bucureşti (de la Orbitor la Solenoid), o nouă dimensiune prezentă, în fond, dintotdeauna în opera sa.
Visul chimeric, eseul inspirat de critica arhetipală despre Eminescu, apărut după Visul (1989) şi înaintea Nostalgiei (1993), oferă o explicaţie şi pentru propriile obsesii, în acelaşi timp cu o călătorie exactă în opera marelui clasic; preocuparea este una veche: „Aveam 22 de ani când am început să lucrez pe texte eminesciene“, vârstă la care Mircea Cărtărescu citeşte poemul Căderea la Cenaclul de Luni – lectura în cenaclu fiind un leitmotiv de la care pleacă şi Solenoid, unde un profesor obscur de română citeşte poemul Căderea în acelaşi context, dar existenţa sa scriitoricească cunoaşte o pantă descendentă.
Lumea lui Eminescu este pusă sub semnul unei descinderi în uter („Prin poezie, Eminescu devine conştient de faptul că voiajul spiritului în căutarea adevărului este un anabasis, o călătorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului“), tot aşa cum coborârile naratorilor din Orbitor sau din Solenoid sondează acea lume; Visul chimeric arată cum „eroul liric (ipostază a eului scindat, fără sex şi identitate la nivel arhetipal) pătrunde în labirint şi, în centru, reflectat în oglindă la lumina unei flăcări, îşi întâlneşte dublul (cealaltă jumătate a eului scindat). Unificarea celor două euri este însoţită de voluptate (în ipostaza erotică) sau de spaimă (în cea thanatică)“ – între care există şi multe alte nuanţe ale reflectării. Astfel se formulează „himera eminesciană“, specific romantic dublat de evocarea, în Visul/Nostalgia a Himerei arhetipale, cea care ţâşneşte din oul magic al Svetlanei/Nanei, personajul-povestitor din Rem, personajul care îşi vede, pentru o clipă, creatorul, şi îl determină să scrie acel text format din particula „nu“ multiplicată spre infinit, borgesian.
În acest joc al dedublărilor, al căutărilor gemelare, Melancolia dublează Visul/Nostalgia, refăcând drumul de la cenzură (pentru volumul din 1989) la autocenzură (2019), de la incoerenţă (produsă de cenzori, întrucât Visul îl păstra pe Vali, personaj despre care aflăm că a scris prima povestire din volum, Ruletistul – povestire însă absentă din sumar) la experienţă, la conştientizarea unei dorinţe de reunificare stilistică şi tematică.
n
Note
1 Iată o seamă de situaţii care s-ar cere poate explicate, cel puţin din punct de vedere sociologic, prin note de subsol la viitoarele ediţii.