Scriitoarea Lucia Borş Bucuţa (1859-1984) s-a născut la Tulcea într-o familie de intelectuali. Un accident din perioada şcolii primare când citea la lumina lămpii cu petrol îi afectează pentru totdeauna capacitatea de a-şi folosi mâna dreaptă. Şi-a făcut studiile liceale la Tulcea şi la Bucureşti, după care a absolvit cursurile Universităţii din Bucureşti. Lucrează ca profesoară de istorie la Tulcea (1920-1923), apoi se reîntoarce la Bucureşti unde predă filosofia şi pedagogia. În 1945, se căsătoreşte cu publicistul şi omul de cultură Emanoil Bucuţa care, din păcate, decedează în 1946.

Lucia Borş Bucuţa face dovada unei interesante surorităţi literare în cultura română fiind autoarea a doar trei romane, toate dedicate unor personaje feminine de excepţie din istoria românilor. Primul ei roman, Doamna Elena Cuza, a fost publicat în 1936 şi a fost recompensat cu Premiul „Femina“ în 1940. Al doilea roman al Luciei Borş a fost publicat în 1940, fiind o ficţionalizare a vieţii Mariei Cantemir, fiica lui Dimitrie Cantemir. După instaurarea regimului comunist, Lucia Borş se retrage din viaţa literară evitând, astfel, inevitabilele compromisuri. Abia după 1968, când regimul înclină tot mai mult spre recuperarea moştenirii culturale naţionale, Lucia Borş iese din anonimat şi se îngrijeşte de publicarea operei soţului alături de Violeta Mihăilă. În 1971, publică un al treilea roman istoric, Zamfira, fiica lui Moise-voievod, împlinind o triadă a surorităţii narative istorice unică în literatura română.

Domniţa Zamfira, fiica unui efemer Moise Vodă pe tronul Ţării Româneşti (1528-1529), şi-a trăit majoritatea vieţii în Transilvania. Borş o idealizează, construind portretul unei doamne inteligente, educate, profund nefericită în viaţa personală. În roman, Zamfira are trei soţi şi trei copii (o fiică şi doi fii) care mor toţi înainte de decesul mamei lor. Istoricii¹ vorbesc, însă, de o cu totul altfel Zamfira. Ea se căsătoreşte cu doi nobili maghiari care mor unul după altul, lăsându-i moştenire o avere impresionantă. Feciorii îi supravieţuiesc şi se judecă pentru bijuteriile pe care Zamfira le făcuse cadou logofătului de Sebeş în încercarea de a-l convinge să o ia în căsătorie după ce devenise văduvă. Procesul intentat de unul dintre fiii Zamfirei logofătului berbant relevă că cei doi petrecuseră deja mai multe nopţi împreună. Viaţa este mult mai prozaică decât ficţiunea. Rămân, însă, din viaţa Zamfirei, ctitorirea mănăstirii Prislop din ţinutul Hunedoarei şi figura unei aristocrate românce care a reuşit să se impună în Transilvania timpului său şi indirect să îşi sprijine neamul din punct de vedere religios şi cultural.

Lucia Borş surprinde cu multă acuitate în romanul închinat Zamfirei luptele între diferitele facţiuni boiereşti din Ţara Românească ce vor să îşi impună candidatul preferat pe tron. Oscilaţiile din politica internaţională între Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic influenţează viaţa personajelor care trăiesc într-un permanent tumult şi agitaţie. Căsătoriile impuse din motive de avere sau poziţie socială, violul, riscul înalt de mortalitate în timpul sarcinii sau la naştere, despărţirea de familie, durerea pierderii soţului sau/şi a copiilor, exilul de mai lungă sau scurtă durată îşi impun amprenta asupra vieţii Zamfirei, dar şi a tuturor doamnelor din roman. Viaţa femeilor, chiar dacă erau de rang înalt, era o tulburare, o nelinişte căreia doar moartea îi punea capăt. Erosul este un element considerat a fi de importanţă secundară, o excepţie şi nu regula între circumstanţele care duc la întemeierea unei familii. Deciziile din viaţa personală se iau, mai întotdeauna, spre binele familiei, a comunităţii. Viaţa Zamfirei, fiica lui Moise Voievod, nu este o excepţie.

Lucia Borş insistă asupra profilului intelectual al eroinei sale. Zamfira e prezentată ca o aristocrată extrem de instruită, o mare doamnă precum contemporanele sale din Occident: „la vârsta când alţi copii se jucau încă, ea ştia să citească în patru limbi: greaca, latina, germana şi ungara [sic], astfel că nu-i lipseau izvoarele de cunoştinţe, cu toate că erau cărţile pe acea vreme rare şi scumpe; dar la curtea doamnei Ruxandra nu era nicio oprelişte de această natură. Cunoştea pe de rost Alexăndria şi Fabulele lui Esop, citise şi din tipăriturile cu conţinut romanţios şi plin de aventuri, ale timpului“ (102). Zamfira se preocupă şi de educaţia fraţilor ei vitregi, copiii mamei sale din a doua căsătorie, rămaşi orfani. Neodihna şi frământările timpului duc adesea la astfel de situaţii. Soţii, familii ajung să fie despărţite timp de mulţi ani din cauza războaielor şi a tulburărilor timpului. Udrişte şi Alina sunt daţi la învăţătură pe lângă nişte călugări, dar important este faptul că nu se face nicio deosebire între băieţi şi fete în ceea ce priveşte necesitatea instruirii. Se insistă mult asupra acelor reprezentanţi ai aristocraţiei valahe care au beneficiat de educaţie, au scris, deşi uneori ei sunt prezenţe puţin documentate de istorici. Astfel, apare în roman un fiu al lui Pătraşcu cel Bun numit Petru, după unele surse Petru din Cipru, care ar fi scris o gramatică a limbii greceşti (cf. 162).

Nu lipsesc din roman aluzii discrete la adresa interdicţiilor ideologice, culturale impuse de regimul comunist. Romanciera insistă asupra libertăţilor culturale şi religioase, asupra liberei circulaţii a cărţilor la curtea lui Neagoe Basarab. În Transilvania secolului al xvi-lea se adoptă la Turda, Edictul din 1568 prin care se proclamă libertatea şi toleranţa religioasă pentru a se evita războaiele religioase din Occidentul Europei. La curtea de la Alba Iulia a Izabellei, principesa Transilvaniei, se vorbeşte liber despre toate curentele religioase ale timpului. Ortodoxia rămâne, însă, în afara acestui edict. Poporul român, comunitatea cea mai numeroasă din Transilvania, este tolerat.

Lucia Borş are, aşa cum trebuie să aibă toţi autorii de romane istorice, darul descrierii veşmintelor pitoreşti din trecut. Arhaismele adaugă un anume specific de ne-evitat în astfel de ficţiuni. Iată, de exemplu, portretul doamnei Voica. „Purta pe cap un mesal bătut cu fluturi aurii şi mărgăritele. Peste rochia verde de canavăţ aruncase o haină de catifea vişinie, mărginită cu blană de jderi, iar la gât îi atârnau câteva lănţişoare de aur“ (28).

Preferinţa romancierei Lucia Borş pentru istoria femeilor o plasează pe această într-o tradiţie a scrisului feminin încă insuficient explorată de critica literară românească. Este o astfel de „izolare“ a Luciei Borş necesară? La urma urmei, aşa cum spunea o practicantă a criticii literare din România², scriitorii şi scriitoarele trăiesc în aceeaşi societate. La ce ar folosi această ghetoizare? În primul rând, nu e vorba despre o ghetoizare, ci despre reliefarea scrisului feminin care, altfel, rămâne într-o confortabilă obscuritate pentru cei care nu văd sau nu vor să vadă că femeile pot fi creatoare de cultură în aceeaşi măsură în care bărbaţii pot fi creatori de cultură.

Note

¹ Vezi articolul lui Kovács András, rezultat al unei serioase documentări.

² Limba română nu îmi permite să spun că e vorba de o „critică“. Orice femeie care practică critica literară este, aşadar, un critic.

Bibliografie

Borş-Bucuţa, Lucia. Doamna Elena Cuza. Bucureşti: Editura Naţională-Ciornei, 1937.

– –. Maria Cantemir. Bucureşti: Editura Naţională-Ciornei, 1940.

– –. Scrieri, vol. i. Ed. îngrijită de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă. Bucureşti: Editura Minerva, 1971.

– –. Scrieri, vol. ii. Ed. îngrijită de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă. Bucureşti: Editura Minerva, 1977.

– –. Zamfira, fiica lui Moise-voievod (1526-1580). Bucureşti: Editura Eminescu, 1971.

Kovács András. „Date privind viaţa Zamfirei, fiica lui Moise-vodă“ Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, nr. 27, 1986, pp. 349-374.