„Factologie“ şi calificative prea generale

Cît de utile, cît de „revelatoare“ ar putea fi cele trei spre patru „scenarii“ la care am recurs pentru a descrie traseul de peste o jumătate de secol al echinoxismului? Sigur că orice tentativă de clarificare a unei materii e legitimă şi eventual profitabilă, iar organizarea narativă e absolut necesară pentru înţelegerea trecutului cultural, însă datele istorico-„administrative“, strict descriptive, spun, doar ele, prea puţin despre natura evoluţiilor literare, a formulelor creative care le ilustrează (valabil şi pentru celelalte arte). Or, ca-n atîtea alte situaţii, şi despre echinoxism se vorbeşte de obicei în termeni mai ales „factologici“, cronologici, editoriali, la care se adaugă calificative vagi, prea generale, din categoria elevaţiei: startul, fondatorii, succesorii, liderii şi emulii, rulajele de personal din redacţia revistei-fanion, alte informaţii conjuncturale, consecinţele schimbării de regim politic de la finele anului 1989, listele de nume şi de titluri de cărţi reprezentative, totul – sub acolada culturii înalte, a deschiderilor cosmopolite şi a livrescului rafinat. Destul pentru a defini „fenomenul“, „mişcarea“, „gruparea“, „modelul“ echinoxist?

Un „fenomen“, o „mişcare“, o „grupare“ – cu un singur „model“, atît de longeviv?!

Să recapitulăm cele trei spre patru „scenarii“.

Două etape istorice mari au curs de la fondarea, în 1968, a revistei studenţeşti Echinox, a Universităţii din Cluj, şi pînă azi: jumătatea secundă a comunismului autohton, cu limitări, supraveghere, cenzură şi „vize de publicare“; şi primele decenii de democraţie postcomunistă, libere, statutul revistei rămînînd estudiantin, într-o relaţie de afiliere laxă, fără intervenţii de autoritate din partea ierarhiei instituţionale a Universităţii, fireşte că nici de la alte „foruri“. Graficele politice ale ambelor perioade, variabile, nu s-au reflectat în paginile gazetei, care şi-a menţinut linia pînă-n 1989 şi s-a „reinventat“ de cîteva ori după 1990 ca urmare a opţiunilor redacţiei. Schimbarea conducerii, impusă „de sus“ în 1983, respingerea unor „materiale“ de la publicare sau interzicerea unor nume tot sub regimul comunist, în urma emigrării, considerată pe-atunci „fugă din ţară“, ori din alte motive, n-au influenţat orientarea sau orientările textelor apărute în revistă. După 1990, mutarea temporară a atenţiei asupra convulsiilor şi a transformărilor extraordinare ale societăţii româneşti n-a constituit o deviere de durată, a fost doar o scurtă întrerupere, perfect justificată de intensitatea emoţională a momentului, a primilor ani postcomunişti. Revista a revenit, apoi şi-a continuat, cînd paşnic, cîteodată şi cu stridenţe orgolioase ori cu zgîlţîituri conflictuale, în matcă. „Fenomenul“/ „,mişcarea“/ „gruparea“ îşi văzuse/ră oricum de drum, cu contribuţiile autorilor-„membri“, vechi, începînd cu fondatorii, şi mai recenţi, activi ca scriitori şi intelectuali publici. Cum, cu ce ideologii şi viziuni despre lume şi despre literatură, traduse în ce fel de stilistici? Întrebare la care schimbarea de regim politic din decembrie 1989 nu ne-ajută să răspundem.

Al doilea „scenariu“ istoric: al succesiunilor la vîrful redacţiei. Prima, cea din 1983, n-a produs modificări de „poetică“ în textele publicate. După interludiul dintre 1990 şi 1993, de reflectare a României „postrevoluţionare“, sub a treia conducere, cea de-a patra aduce „restauraţia“ tradiţiei „culturaliste“ a „fenomenului“. Iar etapele cinci-şase, după 2000 şi după 2008, vor veni cu nonconformisme declarative, clamînd alinierea la „actualităţi literare“ de secol xxi, însă fără abandonarea de facto a istoriei echinoxiste, noile trupe fiind treptat integrate în catalogul alfabetic al „Grupării revistei“ (titlu folosit în casetele cu informaţii redacţionale şi editoriale şi din revistă, şi-ale Caietelor Echinox, volum de volum).

Abia cu inventarul „valurilor“ şi al generaţiilor echinoxiste ne apropiem de o perspectivă mai relevant-„conţinutistă“ asupra „mişcării“. Istoricii culturii folosesc asemenea concepte pentru identificarea, dincolo de cronologiile stricte, dincolo de biografiile autorilor avuţi în vedere, a unor omogenităţi supraindividuale, psihologice şi de mentalitate, finalmente a coerenţelor de limbaje artistice sau de discursuri din disciplinele socio-umane (în funcţie de domeniul artistic ori intelectual investigat). Reamintesc în acest punct că am propus cîndva, cu aplicaţie la literatură, varianta „generaţiei socio-textuale“, pentru care decisive sînt retoricile de grup şi de epocă. Dacă ele nu există ca atare în producţiile scriitoriceşti, ca opţiuni colective, fie intenţionate, programatice, fie spontan-convergente, coincidenţele de date de naştere sau de publicare din fişele unor autori n-au cum să aibă semnificaţii mai larg-tipologice.

Cele cinci sau şase „valuri“ echinoxiste, cu prelungiri recente, aşadar. Le-am delimitat, cu aproximaţie, în funcţie de succesiunea grupurilor redacţionale selectate din promoţiile de după 1968 ale Universităţii din Cluj, în conformitate cu profilul studenţesc al revistei. Făcînd un pas mai departe şi grupîndu-le în doar două generaţii, am avut în vedere ceea ce-mi propun să precizez acum, şi anume că „modelul“ elevaţiei şi al rafinamentului, considerat de obicei unic, compact, valabil pentru definirea întregii „mişcări“, e insuficient. Prea general, el nu poate descrie eventualele diferenţieri ivite de-a lungul unei jumătăţi de secol de acumulări echinoxiste; mai mult şi „mai rău“ decît atît, prestigiul cultural şi etic al „brand“- ului va fi acţionat inhibitor, mascînd într-o anumită măsură evoluţia efectivă a „grupării“.

Echinoxismul neomodernist şi cel postmodern

Să ne reamintim formula iniţială a poeziei echinoxiste (dau deocamdată, în schiţă, exemple dintr-un singur gen literar): Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând şi colegii lor de „val“ 1 au fost imediat remarcaţi şi catalogaţi ca autori livreşti, rafinaţi, structuralmente discreţi, devotaţi dezvăluirii unor mistere de fapt indicibile, despre care depun mărturii indirecte, înfiorate, aluziv-metaforice şi încifrat simbolice. Să reamintim aici doar titlurile primelor lor volume de versuri: o patetică Propunere pentru o fîntînă, pentru forajul către profunzimi (Pop, 1966, înainte de Echinox), urmată de Biata mea cuminţenie, recunoaştere discret-orgolioasă a izolării introvertite (Pop, 1969), Umbria, proiecţie a unui teritoriu „umbros“-imaginar (Popescu, inspirat de toponimul italian, 1971), Istm, cu sugestiile de subţirime, de fragilitate geografică şi cu cele de obscuritate consonantică ale cuvîntului, care „sună“ ca un concept impenetrabil (Mircea, 1971), Apeiron, materia generică, ilimitată imaginată de grecul antic Anaximandru (Flămând, 1971). Analizele detaliate furnizează întregul probatoriu: sînt experienţe poetice din etapele ultime, cele mai sofisticate, ale neomodernismului românesc, remarcabil ilustrat de prima generaţie echinoxistă.

Un deceniu mai tîrziu, către finele anilor 1970, în paginile revistei se lansează „valul“ 3: Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Ion Mureşan, Dumitru Chioaru, Andrei Zanca-Sofalvi, George Achim, Ioan Milea, între alţii. Şi ei – poeţi cultivaţi, livreşti ş.a.m.d.; dar cu exprimare mult mai directă, transparent-confesivi, asumîndu-şi propriile biografii şi propriile existenţe în contexte realiste, narativi, descriptori ai lumii din jur, uneori ironici şi parodici, adică postmoderni în atitudine şi-n limbaj, fiecare în stilistica sau în stilisticile sale. Evident alt „model“ literar decît al fondatorilor! Se vor ralia de-a lungul anilor 1980 şi poeţii „valului“ 2, între care Ioan Moldovan, Viorel Mureşan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Augustin Pop, Octavian Soviany, Traian Ştef (după alfabet!), neomodernizanţi la începuturile lor, influenţaţi de echinoxiştii fondatori, apoi repliaţi în conformitate cu adevăratele lor instincte poetice, în noul „aer al epocii“. Alţi autori, mai tineri, ai „valurilor“ 4 şi 5, venind mai apoi, şi-nainte, şi după „cezura“ istorică de la 1989, să completeze această a doua generaţie echinoxistă, postmodernă.

*

Finalul demonstraţiei – data viitoare. Şi vor urma şi promisele recenzii la cărţi echinoxiste!