1.

Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit şi că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare şi mi-era cald, deşi eram desculţ şi doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piaţa era totuşi pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl ştiam asaltat fără curmare de sute şi sute de pietoni, fie ei localnici sau veniţi de te miri unde. Senzaţia de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar faţadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestriţate cu graffiti, purtau şi alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta şi piaţa, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu ştiu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.

Spun că piaţa era aproape pustie, deoarece mai într-o parte, cam pe la colţul cu Weinstraße, am zărit câţiva tineri bărboşi care fugăreau o tânără bălăioară. Nu-mi explic nici acum ce căuta ea acolo, în pustietatea aceea, fapt este că în primul moment nu mi-am dat seama ce se întâmpla şi abia când ea, văzându-mă, s-a pornit să strige după ajutor, am priceput despre ce era vorba. Până să mă apropii eu, brutele acelea au ajuns-o din urmă, ea s-a prăbuşit pe caldarâm cu un ţipăt sfâşietor (poate că i-au pus piedică, nimeni nu cade doar de spaimă), iar primul urmăritor s-a aruncat peste ea, imobilizând-o cu greutatea propriului trup, şi a început să-i sfâşie hainele. Am încremenit, neştiind ce să fac ca să-i vin în ajutor şi ştiind că, în faţa acelor masculi înfierbântaţi, n-aş fi avut nicio şansă. Unul dintre ei s-a şi repezit la mine, răcnind, guckst du! – adică: ce te holbezi, bă! Şi m-a pocnit brusc cu capul în gură, de mi s-au înmuiat genunchii; însă până să mă întind eu moale pe dalele de piatră, el a izbutit să-mi mai administreze două şuturi precise, unul la plex şi celălalt cred că la tâmpla stângă. Era un maestru! Durerea îmi părea mult prea ascuţită ca să fi fost vorba doar de o secvenţă dintr-un vis şi am apucat chiar să mă bucur că eram totuşi treaz şi în stare să fac o asemenea constatare, o bucurie oricum foarte scurtă, căci imediat firul s-a rupt.

Pauza să fi durat poate o oră-două. Când am redeschis ochii, brutele dispăruseră. Cu un mare efort, m-am ridicat: mă durea ţeasta, buzele tumefiate abia dacă mi le mai simţeam, mă clătinam pe picioare şi n-aveam nicio idee despre ce s-ar fi cuvenit să fac. Am auzit ceva ca un plâns înăbuşit şi am privit în jur. Am văzut-o atunci pe bălăioară, pitită lângă parapetul deschizăturii prin care se cobora spre metrou. Zăcea ghemuită pe paviment, cu faţa îngropată în palme, pe jumătate proptită de parapet cu spinarea. M-am apropiat şi am ajutat-o să se scoale. N-a protestat, dar s-a oprit din plâns. Pe unde locuieşti? am întrebat-o. Sau vrei să chemăm salvarea? S-a uitat la mine ca la unul sărac cu duhul şi m-am gândit că n-o fi avut la ea telefonul mobil, căci dacă l-ar fi avut ar fi sunat ea la poliţie, când s-a văzut urmărită de nemernicii aceia. Ştii, m-am scuzat, eu mi-am uitat smartphone-ul acasă. Dar văd că şi tu. De data asta m-a privit aproape cu ură. Îţi baţi joc de mine?! s-a răstit ea şi a izbucnit iarăşi în plâns. Pleacă de-aici! Pleacă! Trebuie să recunosc că m-am simţit cât se poate de prost: niciodată nu mai avusesem de-a face cu o femeie aflată într-o situaţie atât de dramatică şi intuiţia nu mi-era de niciun folos. Am făcut câţiva paşi îndărăt şi, cum era evident că scara rulantă, blocată cu bolovani, de mult nu mai funcţiona, am vrut să cobor pe trepte. Stai! a strigat bălăioara după mine. Stai, nu pleca, a adăugat cu o voce abia auzită. M-am oprit. Unde naiba vrei să mergi?! m-a întrebat – ca şi cum m-aş fi dus la pierzanie sigură. Cum unde, la metrou! am ripostat eu. La care metrou?! a exclamat ea. Pe ce lume trăieşti?!

Ce să-i fi spus? Că nici eu nu ştiam încă pe ce lume mă aflu, nici cum de am nimerit tocmai acolo şi tocmai atunci? Poate că eşti din Citadelă! şi-a încropit bălăioara o explicaţie. Am mai auzit eu cazuri… Habar n-aveţi voi! Vocea ei era marcată de o tragică resemnare. Şi cum ai ajuns aici, în ţinuta asta, de parcă te-ar fi debarcat cineva direct din aşternut! Eram gata să-i spun că nici nu bănuieşte câtă dreptate are: veneam într-adevăr direct din patul meu! Însă am lăsat-o să creadă ce voia – era mult mai simplu decât să-i ofer eu o lămurire, mai ales că nici mie nu-mi era deloc clar cum stăteau lucrurile. Te pomeneşti că te-au expulzat, şi-a continuat ea speculaţiile. Ai fluierat cumva în biserică? Ai cârtit împotriva Pactului? Precis că asta e! Ai dreptate, i-am spus, am fost expulzat. M-a cercetat compătimitoare, de parcă aş fi fost o victimă mai demnă de milă decât propria ei persoană, şi m-a avertizat: probabil nu ştii că metroul este citadela lor! A accentuat cuvântul lor cu atâta dispreţ, încât mi-a fost imposibil să nu înţeleg la cine se referea. Ar trebui să plecăm de aici, până nu mai apar şi alţii, a adăugat femeia, fără să dea totuşi vreun semn că ar intenţiona să se pună în mişcare. Stătea rezemată de parapet, mâneca ruptă a bluzei îi atârna într-o parte, dezvelindu-i umărul învineţit, iar leggings-ii înfloraţi, pe care reuşise să şi-i tragă până pe talie, erau plini de sânge. I-am oferit braţul ca sprijin şi am pornit împreună, cu paşi mici, spre Odeonsplatz. Pe aici pe undeva, a bâiguit ea, ar putea să treacă la ora asta un pichet al gărzii.

Şi am avut un noroc extraordinar: când să ajungem la intersecţia cu Maffeistraße, am văzut venind dinspre Promenadeplatz o furgonetă Toyota vopsită în culori de camuflaj, pe platforma căreia stăteau în picioare trei tineri în costum de luptă, cu armele automate pregătite să tragă la orice semn dubios. Au sosit la timp, căci din ieşirea de metrou de la Marienhof tocmai îşi făcea apariţia o ceată care nu părea decisă să ne ofere o companie plăcută. Am acceptat deci bucuroşi oferta tinerilor de a urca la ei în furgonetă, ca să ne poată lăsa undeva în siguranţă. A fost un drum halucinant – însă nu din exces de viteză, fiindcă vehiculul se oprea des, pentru ca gardienii voluntari să inspecteze locul, iar şoferul trebuia oricum să conducă atent, ca să evite gropile şi să ocolească baricadele improvizate, ci datorită aspectului clădirilor pe lângă care treceam, de nerecunoscut pentru mine, deşi pe multe ar fi trebuit să le ştiu şi cu ochii închişi. Unele arătau ca după cutremur sau bombardament, pe jumătate dărâmate, cu geamuri făcute ţăndări şi cu urme de incendiu. Altele erau încă întregi, dar se vedea cât colo că nu mai fuseseră locuite de multă vreme. Pe alocuri se căscau goluri mari, terenuri virane sau acoperite cu moloz, acolo unde memoria îmi spunea că ar fi trebuit să se afle edificii de aleasă ţinută arhitectonică. Bisericile păreau să fi fost o ţintă predilectă a furorii distructive: cea a Universităţii era complet ruinată, iar Theatinerkirche îşi pierduse atât cupola cât şi cele două turnuri care îi flancau intrarea. Nici loggia clasicistă zisă Feldherrnhalle nu părea să fi avut o soartă mai blândă; cei doi lei de marmură şi statuile de bronz dispăruseră, bolţile erau prăbuşite iar coloanele abia dacă se mai ţineau în picioare. Biblioteca de Stat a Bavariei şi Universitatea Ludwig Maximilian, căzute pradă flăcărilor, erau arse până-n temelii, semn că aşezămintele culturale n-au fost tratate altfel decât lăcaşurile de cult. Terifiat, în stare de şoc, nici n-am remarcat faptul că însoţitorii noştri nu păreau deloc tulburaţi de acele imagini, cu care desigur că se obişnuiseră, confruntaţi fiind zi de zi cu ele. Nici bălăioara nu se arăta impresionată, dar după tot ce pătimise nu era deloc de mirare; ci ea şedea cu capul plecat, lipsită parcă de orice gânduri.

Scene macabre accentuau peisajul deprimant. Vedeam din loc în loc cadavre zăcând pe caldarâm, neridicate de cine ştie când, trupuri ciopârţite luate în posesie de cohortele funeste ale corbilor, sau altele atârnând de câte-un lampadar, cu un afiş prins în piept, ca dezertorii pe timp de război sau ca spioni ai unei ţări potrivnice. Am întâlnit şi oameni vii, unii care ne salutau de departe, amabili, şi dispăreau apoi grăbiţi în vreun gang sau într-o curte, îndărătul unei porţi bine ferecate, alţii mai puţin prietenoşi, care nu se sfiau să ne urmărească cu priviri împietrite, de unde se putea deduce că nu toată lumea vedea cu ochi buni patrularea acelor autointitulate gărzi patriotice. S-a întâmplat însă de câteva ori să observ în lungul unor străzi transversale pâlcuri mai numeroase, mărşăluind în formaţii haotice, iar atunci îi vedeam pe tinerii noştri crispându-şi degetele pe armele lor, gata oricând să deschidă focul. Nu exista un front precis definit, nici vreo graniţă care să separe teritoriile controlate de diferitele grupuri, iar în acea devălmăşie se cerea mult sânge rece pentru ca vărsarea de sânge cald în ciocniri accidentale să fie totuşi evitată. Aşa cum aveam să aflu mai târziu, exista în principiu un acord de încetare a focului, un surogat de armistiţiu, menit să facă cu putinţă supravieţuirea civililor, aflaţi la limita ultimă a subzistenţei, acord care (se înţelege de la sine) era tot timpul încălcat, subiect de interminabile învinuiri reciproce. De altfel, cine oare mai putea face o demarcare clară între civili şi combatanţi, într-un asemenea război – civil, neconvenţional, hibrid, asimetric, cu zeci de entităţi beligerante – în care taberele şi alianţele se schimbau uneori de la o săptămână la alta? Nimerind total nepregătit în mijlocul acelui dezastru, eu eram cutremurat, gâtuit de groază, neînstare nici să mai raţionez; vederea oribilelor scene îmi provocase un rău fizic, mă sugruma greaţa şi abia mă stăpâneam, cu fălcile încleştate, să nu-mi vărs toată fierea.

2.

Gardienii ne-au dat în primire la un fel de azil pentru familii fără adăpost, care funcţiona în fosta sală de sport a unui club din Schwabing, rămasă ca prin minune teafără după exploziile care dărâmaseră clădirile învecinate. Îşi găsiseră acolo refugiu, de prin împrejurimi, cei ale căror locuinţe au avut o soartă mai puţin norocoasă. Sala fusese compartimentată prin panouri din fibre lemnoase, iar alveolele astfel rezultate ofereau un minim de izolare pentru existenţa cotidiană a unei familii cu copii sau a unui grup eterogen de patru-cinci persoane, constituit după preferinţe. De intimitate nu putea fi vorba, nici de vreun spaţiu cu folosinţă exclusiv individuală. A trebuit aşadar să mă decid la care grup să ader, dintre cele câteva care mai aveau un pat liber şi se arătau dispuse să mă adopte. Cum bălăioara era unica mea legătură (oricum abia înfiripată şi probabil unilaterală) cu lumea aceea, aş fi fost înclinat să rămân în preajma ei, dar ea fusese trimisă imediat la infirmeria amenajată în fostul vestiar şi mi-era deci absolut indiferent unde anume aveam să-mi pun jos capul peste noapte. S-a nimerit astfel să-mi împart noul cămin cu doi bătrâni, soţ şi soţie, un profesor între două vârste şi o tânără (fostă) studentă la politologie.

Printr-un soi de telefon fără fir s-a răspândit de îndată vestea, fără îndoială falsă, că aş fi unul dintre acei rezidenţi ai Citadelei care, păcătuind într-un mod sau altul împotriva normelor nescrise de conduită şi pierzându-şi statutul privilegiat, erau apoi surghiuniţi fără drept de apel. De unde se poate deduce că infirmeria nu era chiar de tot izolată şi că măcar informaţiile circulau fără oprelişti între vestiar şi sala de sport, ba se mai întâmpla să fie şi umflate pe parcurs. În cazul meu, de pildă, ipoteza enunţată iniţial de către bălăioară, pretinsul meu cârtit împotriva unui anume Pact, se transformase într-o veritabilă conjuraţie, în sânul căreia eu cloceam mari planuri şi urzeam coaliţii strategice. Astfel că, în vreme ce tot mai digeram imaginile apocaliptice încă proaspete în memorie, studenta m-a luat la întrebări. E adevărat, voia ea să ştie, că acolo mai funcţionează reţelele comunale? Electricitatea, apa curentă, canalizarea, salubritatea? Luat pe neaşteptate şi căutând să câştig timp, am întrebat-o la rândul meu: unde acolo? Ia n-o mai face pe interesantul, m-a pus ea prompt la punct. Ştii tu foarte bine la ce mă refer! Cei doi seniori au schimbat priviri semnificative, după care femeia a încercat s-o potolească pe studentă: mai lasă-l să răsufle, nu vezi în ce hal arată? Nu vezi că n-are chef de vorbă?

Că n-aveam chef de vorbă era foarte adevărat. Aveam nevoie de un răgaz, ca să-mi revin cât de cât şi să mă decid cum ar fi mai bine să procedez: să accept că aş veni de acolo, din acea Citadelă despre care n-aveam nici cea mai vagă reprezentare, sau să le spun totuşi acestor oameni de treabă adevărul? Dar care era, de fapt, adevărul? Nu ştiam nici eu, aveam doar o bănuială, însă eram înclinat să le explic cum stau lucrurile cu mine, convins că dacă aş alege cealaltă cale, aş ajunge mai devreme sau mai târziu în impas şi m-aş încurca în propriile mele scorneli. Se făcuse tăcere; însă după o scurtă pauză, mi-am făcut curaj şi am cuvântat. Din păcate, i-am spus studentei, trebuie să te dezamăgesc. Nu vin din Citadelă, n-am fost niciodată acolo şi de aceea nici nu-ţi pot răspunde la întrebare. Cum aşa, s-a mirat ea, doar ştie toată lumea că de acolo vii! Se răzbuna acum slăbiciunea mea de moment, faptul că, în dialogul dintâi cu bălăioara, confirmasem într-o doară simpla ei supoziţie, încă nepregătit pentru confruntarea cu o realitate care şi pe mine mă luase prin surprindere. Te rog să mă crezi, am insistat, vă rog pe toţi să mă credeţi! Uitaţi-vă la mine: vă puteţi imagina că un om întreg la minte ar pleca în surghiun aşa, desculţ şi în pijama? Doar se ştie că până şi cei mai odioşi satrapi ai istoriei le îngăduiau deportaţilor să poarte haine şi încălţări, ba să-şi mai ducă cu ei şi o bocceluţă cu minimul necesar!

Te credem, a intervenit în discuţie profesorul, care până atunci tăcuse. Nu-i nevoie să mai insişti. În definitiv, n-are nicio importanţă de unde vii: noi toţi venim fiecare de undeva şi n-o să ne apucăm acum să ne facem pe rând autobiografia. Esenţialul e că suntem aici şi că mai trăim. S-a făcut din nou linişte, însă pentru numai câteva minute, căci studenta nu s-a lăsat împăcată doar cu atât. Aici nu-i vorba de autobiografie, a obiectat ea, ci de o minimă credibilitate. De unde să ştim, mi s-a adresat ea mie, că nu eşti vreo iscoadă, ştim noi a cui? Apoi, către ceilalţi: voi aţi mai pomenit să se arate cineva în halul ăsta, în buricul târgului?! Să fim serioşi, i-a ripostat profesorul, cine ar fi să-i iscodească pe alţii, ar avea mare grijă să nu bată la ochi. În niciun caz nu s-ar prezenta în pijama în Marienplatz. Ai dreptate, profesore, a încuviinţat bătrâna, omul ne pare şi nouă demn de încredere. Ba tu să nu vorbeşti şi în numele meu, a protestat soţul ei. Şi în timp ce ei discutau astfel pe seama mea, mie mi-au căzut ochii pe un calendar cam jerpelit, prins cu pioneze de unul dintre panourile care ne mărgineau alveola, şi pe frontispiciul căruia se vedea de departe anul 2041. Ah, s-a scuzat bătrâna urmărindu-mi privirea, am pus şi eu pe perete o vechitură, în lipsă de altceva mai bun. Să avem şi noi aerul că ţinem pasul cu vremea! Urâcios, bătrânul s-a sborşit la ea: de câte ori ţi-am spus să arunci dracului terfelogul ăla!

Am înţeles că anul era depăşit, calendarul de asemenea, şi că mă aflam aşadar chiar ceva mai departe în viitor. Nu conta cum anume se petrecuse asta, ce fenomen sau ce anomalie în structura continuului spaţio-temporal îmi mijlocise saltul peste mai bine de două decenii, sau intervenţia cărui factor ignorat de mine, a cărui agent extraterestru ori supranatural. Vin din trecut! nu m-am putut împiedica să le comunic proaspeţilor mei colocatari ceea ce tocmai descoperisem. Ei m-au privit ca şi cum aş fi făcut o glumă bună. Eu vin de pe Marte! a chicotit studenta şi a început să ţopăie în jurul meu cu palmele desfăcute în chip de antene ale unei imaginare căşti de navigator interplanetar, cum credea ea că ar trebui să fie echipaţi faimoşii omuleţi verzi. Vorbesc foarte serios, am domolit-o eu. Închipuiţi-vă că în anul 2019 m-am culcat în patul meu, aşa cum mă vedeţi, şi apoi m-am trezit aici. Profesorul m-a privit cu reproş, parcă uşor jignit: acum chiar vrei să te şi credem? Poate găseşti totuşi o explicaţie mai puţin gogonată. Dacă mă credeţi sau nu, vă priveşte, am zis. Altă explicaţie n-am, nici măcar pentru mine, din păcate. Şi după aceste cuvinte m-am întins pe pat, cu faţa la tavan şi mâinile împreunate sub ceafă, străduindu-mă să rămân cât mai liniştit. Nu cred că am reuşit să conving pe cineva, însă măcar m-au scutit de alte întrebări. Am aflat cândva că fusesem încadrat în categoria acelor traumatizaţi psihic care, pierzând în focul luptelor totul, cămin, familie, prieteni, îşi construiesc o legendă, un univers fictiv, ca ultimă manifestare a instinctului de conservare.

(din volumul Alfabetul Distopiilor,
în curs de apariţie
la Editura Şcoala Ardeleană)