MIRCEA TOMUŞ: CANONUL OCCIDENTAL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Masivul tratat al lui Harold Bloom, în traducerea lui Mircea Martin, intitulat Canonul Occidental, incită la o întrebare şi poate la mai multe. Rămânem, totuşi, la una, acea una singură, care se pune, pe de o parte din start, ca un fel de curiozitate, şi se reia, la sfârşitul cărţii, după ce s-a epuizat lectura tablei de materii şi pe care a formulat-o, în termeni pe cât de categorici, pe atât de argumentaţi, traducătorul acestui masiv volum, profesorul Mircea Martin: oare literatura română nu ar fi putut fi supusă acestui examen, adică unei cercetări privind funcţionarea unor modele canonice europene şi, evident, rezultatele, răspunsul la această întrebare? De vreme ce planul masivului volum cuprinde referiri, unele chiar stăruitoare, la culturi peri sau extraeuropene, cum ar fi cele Idiş, Ebraică,  Arabă, America Latină, Indiile de Vest, Africa, India, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, Statele Unite. Nu contestăm ab initio aceste prezenţe; ne întrebăm, numai, dacă acest amplu tablou nu ar fi putut cuprinde şi cultura română care, atât din  punct de vedere geografic cât şi ca substanţă specifică, nu este în afara conceptului european. Ba, am zice noi, dimpotrivă, este europeană prin tot ce are: geografie, destin, substanţă.

Am întors foile acestui op masiv. Am căutat vreo referire la literele române. Am întâlnit numele lui G. Călinescu, citat ca teoretician, poate vor fi şi alţii, precum Eugen Ionesco, incluşi în alte literaturi, aşa cum autorul citat este inclus în literatura franceză. Dar despre literatura română, ca obiect de studiu al cercetării, nimic. Să nu se încadreze, oare, nimic din literele române, în obiectul cercetării merituosului savant? Să nu fie, după dânsul, încadrabilă nici în sfera cea mai largă a canonului occidental?

Răspunsul la această întrebare l-am putea căuta în spaţiul cel mai larg al literaturii române,  unde se situează Legenda Mănăstirii Argeş, dar şi Mioriţa. Cât o priveşte pe prima aici pomenită, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, Odobescu a trasat liniile de forţă poetice prin care textul român a fost conectat la liniile de forţă similare din acea zonă a Europei care se numeşte Balcani. Iar cât priveşte balada Mioriţei, este unanim recunoscut că îşi are izvorul în acea zonă de forţe creatoare care este situată şi se sprijină pe întreaga curbură a Carpaţilor români.

Dacă facem un pas înapoi, pe scara istoriei, până la etapa care a fost numită literatura română veche, sursele din care s-au alimentat construcţiile în limba literară română, pe lângă cele autohtone, sunt Orientul Apropiat şi aceeaşi Peninsulă Balcanică, spaţii pe care exegetul Canonului Occidental le-a considerat, în masivul său volum, ca făcând parte din zona cea mai apropiată de Occident, în numeroasele sale referiri.

• O fereastră spre lumea pierdută de Flavius Lucăcel

Dar ceea ce s-a numit literatura română modernă, începută prin autori ale căror nume sunt Alecsandri, fraţii Negruzzi, Nicolae Bălcescu, chiar şi Nicolae Filimon, cu ale sale note de călătorie în Occident, dar şi cu al său romanţ, măcar o deschidere spre câmpul european ar putea marca, dacă nu chiar practica acestui canon. Practică pe care, în cazul lui Alecsandri, Ghica şi, desigur, Eminescu, nu avem cum sau unde s-o plasăm altfel şi altundeva decât tocmai în Europa. Nemaivorbind de I.L. Caragiale, care era atât de impregnat de canonul european, încât şi-a petrecut ultimii ani şi chiar clipe ale vieţii, unde altundeva, decât la Berlin, care era sediul uneia din principalele dimensiuni ale europenităţii. Dar de cei doi fii ai săi, scriitori autentici şi importanţi, tocmai prin europenitatea lor? Căci ce sunt Craii de Curtea-Veche, decât litera unui program al unui anumit fel de europenitate?

Dar literatura română dintre cele două războaie mondiale, ce probează, decât o europenitate de substanţă, nu de ocazie? Primele două romane ale lui Camil Petrescu vădesc nu o simplă sincronizare cu ora europeană a romanului, ci adevărate creaţii originale, în ritmul şi muzicalitatea canonului european. Iar dacă cel de al treilea roman al acestui autor, Un om între oameni, poate dezvălui anumite apropieri cu capodopera lui Lev Tolstoi, Război şi Pace, ca dezvoltare epică de anvergură, aceasta nu probează altceva decât o substanţială europenitate.

Pe tot parcursul ei, de la origini până în prezent, în poezie, proză şi dramaturgie, scrisul românesc n-a probat altceva decât o europenitate de substanţă şi mijloace. Iar revenirea la valorile autentice ale scrisului literar, fie el în poezie, proză, dramaturgie şi chiar în genurile periferice, precum memorialistica, tot aerul european îl respiră, el este cel care îi conferă atât substanţa cât şi valoarea.

Ne exprimăm toată preţuirea şi chiar admiraţia pentru marile realizări ale Canonului European, pe care masivul volum al savantului Harold Bloom le-a pus într-o atât de convingătoare lumină exegetică, nu mai puţin pentru travaliul inspirat al traducătorului său, merituosul intelectual Mircea Martin,  dar nu putem lăsa să treacă, pe lângă cititorul român de literatură, o viziune critică atât de profundă, cu analize şi raportări atât de inspirate, subminată de o omisiune pe cât de importantă, pe atât de dăunătoare.