PAUL FARKAS: MEREU VA FI CUMVA SAU LIZIERELE SUFLETULUI

Cuvântul lizieră în limba română are multiple conotaţii printre care, zonă de interferenţă a marginii unei păduri cu un teren deschis, neplantat. Am putea continua cu explicaţiile din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, însă am cu totul alte intenţii. Privirea mea se-ndreaptă spre poezie, spre poezia unui mai vechi prieten clujean, Andrei Gazsi, om cu şcoală, om cu o profesiune solidă, dar în special un om al poeziei. În cazul poeziilor sale, cuvântul lizieră prinde noi sensuri şi diverse valenţe, bunăoară o axă unificatoare.

Deşi în anul acesta sumbru pandemia virulentă a Coronei ne-a încurcat pe mulţi, printre altele, în ceea ce privesc planurile literare, vizite, întâlniri literare, noi publicaţii, planuri editoriale, iată că unii poeţi şi scriitori au reuşit marea performanţă de a publica noi cărţi şi volume de poezie.

Unul dintre aceştia este Andrei Gazsi, un poet oarecum tomnatic, dar incomparabil, căruia i s-a publicat volumul de poezie Liziera în primăvara aceasta de către editura Limes de la Cluj, editură fondată şi condusă de un alt cunoscut al publicului, poetul Echinoxist Mircea Petean. Cele două volume ale lui Andrei Gazsi, Cu alte cuvinte (2017), Câte o carte poştală pe lună (2019), au atras deja atenţia publicului şi a criticilor prin tematica şi temeinicia lirică. Acest din urmă volum, Liziera (2020) debutează cu scurte gânduri ale poetului, în proză, după care urmează 87 poezii împărţite în cinci părţi distinctive: Îngerul botezat, Atelierul singurătăţii, Corabia mea zburătoare, Bunul meu marţi şi Nu altfel. Aşa cum afirmă poetul însuşi, nu cred că poeziile sale au fost selectate aleatoriu, ci în mod deosebit pe capitolele amintite. La fel şi tematica abordată de poet urmează o curbă: de la rememorarea universului copilăriei, la vârsta formaţiei sentimentale, la meditaţia matură asupra vieţii, a destinului şi a morţii. Aşadar, un exemplu de „adolescenţa crudă“ din poezia Prin viile lui Ambrozie unde poetul se destăinuie: „Aşa m-am născut,// căutând în cuibarul porumbeilor voiajori depărtările,// orizonturile căzute unul peste altul,// poemul dezbrăcat de lava vulcanică, poemul nud// ca inima mea“.

Această frustă sinceritate este prezentă în întregul volum, în majoritatea poeziilor, venind parcă din veşnica dorinţă a lui Andrei Gazsi de a se destăinui… literar, nu neapărat religios sau spiritual. Astfel, şi cuvântul lizieră devine în mentalul poetului nu doar o linie distinctiv despărţitoare, cât una care mai degrabă uneşte imaginaţiile cele mai diverse şi mai colorate ca în poezia O aventură la liziera adolescenţei: „Învaţă mai întâi să priveşti carul mare,//trecerea lui de-a latul cerului,//valurile mării muşcând dintr-o margine de viaţă !// asta m-a îndemnat studenta din balconul artelor,// ascunsă după o vegetaţie împletită//în neliniştea dintre somn şi trezire.// Alunecă în diagonala după-amiezii, mi-a mai spus,// pe cărarea croită dinainte până la capătul ei,// unde mă poţi vedea din cap până-n picioare goală,// unde îmi poţi deprinde respiraţia“.

Obsesia cu care poetul foloseşte cuvântul lizieră ne duce implicit la acceptarea unei multi semantici ca un fel de instrument poetic de certă valoare. Vom observa că poetul are o gamă largă de semnificaţii pe care le extrage din poeziile lui folosind doar acest cuvânt care îi conferă cărţii un fel de axă în jurul căreia se adună diversele motive, între care cel erotic este pregnant şi important: „De fapt, mă deplasam pe liziera imaginară a buzelor tale// cu riscul de a fi înghiţit de respiraţia ta“. (Triunghiul buzelor tale). O altă lizieră imaginară este cea a văzduhului, a înălţimii cerului, un fel de hotar imaginar exprimat plastic în Aparatul de fotografiat: „Aveam aparatul de fotografiat în mâna dreaptă,// dar nu am îndrăznit să apăs pe declanşator,// fiind emoţionat, aproape adolescent,// când mi-a tăiat calea un vulture negru cît un ciclon// sprijinit vertical pe liziera ce hotărnicea luna// de urma tălpilor tale mirosind a ierburi coapte“.

Studenta de la arte este de-a dreptul un leitmotif în repertoriul poetic al lui Andrei Gazsi. Iată, în Lucrarea de diplomă, studenta apare într-un decor mirific al instrumentelor poetice puse la dispoziţie de poet: „Lumina din fulg îşi leapădă strălucirea pe drum,//apoi se aşază, ca o buburuză scămoşată, pe frunza de castan//dintre mine şi studenta de la arte.//O aripă de nor tăinuieşte sfiala din fulg şi din noi“. Aceleaşi descrieri într-un limbaj poetic rafinat şi în poezia La o cafea: „Frunza îşi lăsa umbra//alungită în uitătura ei cuminte,//fără fisuri, fără furtuni violente, doar cu o adiere//dulce-lină ca o arcadă//de asfinţit“.

O imagine deosebit de impresionantă a perisabilităţii vieţii umane este pusă la dispoziţia cititorului în poezia Din liziera morţii unde moartea este aproape un bun câştigat indiferent de cât de mult se încearcă a prelungi sau a salva viaţa: „În acest sanatoriu cu garduri cum n-are// mai înalte decât puşcăria,//sora Silvia, navetista cu sânii vibrând ca o spută brună, distribuie,//în emoţia dimineţilor, Streptomicina, Hidrazida, Pass-ul//şi alte asemenea găselniţe prin acul de seringă,//argumentând senzaţia vieţii şi a morţii deopotrivă“.

Fiecare gară îşi are cârciumile sale şi nopţile de antracit, afirmă poetul în poezia Din liziera singurătăţii. Singurătatea poetului, dar în aceeaşi măsură a omului de rând, este înfăţişată aproape fotografic folosindu-se de o gară şi de un tren imaginar. Aici, ca de altfel în multe din poeziile lui Andrei Gazsi, tipologia este tristă şi chiar deprimantă: „Doar în camera singurătăţii se naşte lumina,//spune vânzătorul de ziare, ciungul profesor de istorie,//care şi-a îngropat stihia în cârjele de la subsuoară//şi în crâşma din spatele gării“.

Liziera dintre alb şi negru dezbate aproape filozofic revoluţia care e înfiptă adânc în broderia neantului şi care i se pare poetului „o plutire a planetelor în oglinda centrului,//parcă ar fi o nuntă fără miri, doar cu nuntaşi dezmembraţi în alb şi negru, ca nişte comete//“ spunând mai departe că: „În revoluţia de pe liziera dintre alb şi negru,//în lipsa mirilor, dansează astrele//care pier în alt cer“.

Aş încheia recenzia acestui puternic, evocator şi foarte sincer volum de poezii scris de Andrei Gazsi mai degrabă în liniştea apăsătoare a nopţilor făgeţene, când până şi câinii se duc la culcare, dar poetul rămâne treaz în veghea apăsătoare şi ameninţătoare a cucuvelelor. Aş încheia, deci, cu poezia Mereu va fi cumva, în care poetul îşi dăruieşte sufletul şi întreaga fiinţă tatălui său, întotdeauna post mortem. Ar fi fost atât de multe de vorbit, de comunicat de destăinuit tatălui său…

„Mereu va fi cumva, spunea luntraşul din umbra unui val// ca un solz uriaş de peşte răsucit în furtună.// Altfel zis, moartea poate să cadă ca un vuiet//peste noi, oamenii, ca un război despletit,// sublimă muşcătură de ţipar.// Bună ziua, tată! aşa ar fi trebuit să încep,// spune, când am păşit pe sub streaşina ploii// prin defileul trupului tău,// ce blestem nu mă lasă să văd// ciulinii crescuţi în curtea părăsită de tine,// căpriorii crăpaţi sub greutatea cerului?// Aud cum cântă carii în sicriul tău din casa de dinainte,// bolta pivniţei stă să cadă sub povara-ţi oprită-n tranşee.// Bună ziua, tată! ar fi trebuit să îţi spun mai des//când sprijineai norii cu parii din vie, când aduceai//îngerii să doarmă sub perina mea.// Altfel zis, nici nu am băgat de seamă când ai venit, // când te-ai dus în umbra ta, luând cu tine// şi urmele din iarbă şi vorbele cu care mă trezeai // în fiecare dimineaţă: Va fi cumva, îmi spuneai// prin viziera zorilor cruzi, // spălându-mi cearcănele unui dulce somn// cu apa din căuşul mâinii tale împodobite cu stele.// Bună ziua, tată! aşa ar fi trebuit să îţi spun mai des.// Astăzi timpul curge în ambele sensuri.“