ION BOGDAN LEFTER: EXCEPŢIONAL SCRIITOR – MIRCEA DANELIUC! ACUM: SFUMATO!

Iată încă un roman al lui Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai valoroşi scriitori români, una şi aceeaşi persoană cu marele regizor al nostru de cinema: Sfumato (Editura Polirom, 2019). Începînd din 1997, multilateralul autor a publicat 20 de cărţi (dacă le-am numărat bine), majoritatea de proză, în toate speciile, povestiri, nuvele şi mai ales romane, precum şi de teatru, firesc dacă ne gîndim la scenariile pe care le-a scris pentru 16 dintre cele 17 filme ale sale. Din 2009 a renunţat la cinema, dar – iată! – continuă în literatură „cursa“ (în sensul generic din titlul debutului său pe marile ecrane).

Sfumato e un soi de road fiction, un road novel, aşa cum Cursa fusese un road movie. Împreună cu soţia, protagonistul pleacă la drum din Bucureşti spre Tîrgu Mureş pentru o intervenţie oculistică: urmează să i se scoată firele după un transplant de cornee. Însă va călători (la figurat) şi-n propria sa biografie, patetic şi comic deopotrivă, de parcă am avea de-a face cu o retrospecţie proustiană şi, simultan, cu o parodie a ei.

Ce personaj acest Manu (Emanoil) Stoleru!: fost fotbalist de top, apoi antrenor, combinaţie de golănism al mediilor sportive şi ceva cultură şi înclinaţii speculative, de unde un soi de reflexivitate cînd kitsch, cînd uimitor de subtilă, hrănită de experienţa de viaţă acumulată pînă-n pragul senectuţii şi de atenţia isteaţă asupra lumii din jur, asezonată (reflexivitatea) cu un limbaj şmecheros, presărat cu vulgarităţi şi – fireşte – cu savuroase trimiteri la situaţii de pe terenul de joc. Fotbalistul-filozof are – de pildă – o teorie a inexistenţei prezentului, căci totul devine instantaneu trecut, de unde panseuri precum: „prezentul ăsta nu prea există“ (p. 75); „Viitorul e-o presupunere“ (p. 76); „Omul împarte timpul la trei, din reflex. Din cauză că n-avem decît trei dimensiuni. Dacă aveam măcar cinci, discutam altceva“ (p. 78); „Simţi o scînteie de timp care-ţi dă sentimentul că eşti în prezent, dar nici asta, clipita asta nu-i timp“, e „Veşnicia, atât. Veşnicia-fragment“, căci „Veşnicia e-o calitate pri­mară, ca gravitaţia, ca atracţia moleculară, ca sin­gurătatea. La veşnicie participăm temporar“ (p. 79); şi tot aşa, cu fantazări şi despre cealaltă categorie fundamentală a existenţei: „Spaţiul se autoformează“, „spaţiul e autogenerator“, idee venită… „din voleu“ (p. 79-80)! Verdictul Sabinei, consoarta, care nu-nţelege nimic din divagaţiile pe care el i le împărtăşeşte uneori, cînd nu monologhează interior sau prin intermediar naratorial, indirect liber: „ţine conferinţe în cap“! (p. 81).

Ca-ntotdeauna la Daneliuc, scriitura e iute, colorată, argotică, pentru ca dincolo de atare expresivitate acroşantă să se-ntrevadă treptat straturile de profunzime, semnificaţiile simbolice şi parabolice. Suprapunerea de straturi de culoare defineşte – de altfel – şi tehnica picturală a sfumato-ului arborat ironic în frontispiciul cărţii. Pe deasupra, termenul mai înseamnă în italieneşte şi „aburos“, „fumegos“: într-adevăr, personajul nu vedea bine nici înainte de operaţie, nici după. Ştie de unde i se trage: desprinderea de retină, la început insesizabilă, trebuie să se fi produs demult, pe cînd era jucător, atunci cînd primise într-un meci o lovitură direct în figură. Accident multiplu-premonitoriu, căci şocul izbiturii îl băgase în comă, adică într-o moarte temporară, partida avînd loc în Peninsula în care s-a ivit cîndva maniera cea „aburoasă“ şi nu împotriva unei echipe oarecare, ci a Fiorentinei din Florenţa, leagănul Renaşterii! Momentul zero anticipează etapa de-acum, a îmbătrînirii, a degradării corporale generale, nu doar oculare, ultimamente a extincţiei: n-a ajuns încă la senectute, însă nici mult nu mai este. Iar diminuarea privirii efective va avea un efect de sfumato şi asupra imaginii pe care personajul şi-o face asupra lumii şi-a propriei existenţe. În călătoria pe care o speră vindecătoare, deşi operaţia n-a mers bine şi finalul stă sub semnul incertitudinii, îşi retrăieşte cam descumpănit trecutul, găsindu-l „destul de neclar“ (p. 77), de gîndit gîndeşte „în bună măsură ceţos“ (p. 88), chipul reflectat într-o oglindă îi va fi şi el „neclar“ (p. 92) şi pînă şi toponimele devin confuze: vrînd să depună o coroană de flori la mormîntul donatorului de cornee, către Cluj, taman în Huedinul Violetei, marea iubire care-i domină recapitulările autobiografice, constată că era vorba despre altcineva, de peste deal, din Hărgău! Totul e tulbure, şi realitatea exterioară, geografică şi factuală, şi cea interioară, a propriilor trăiri. Rememorîndu-şi viaţa, Manu Stoleru îşi dă seama că sensurile ei sînt greu de desluşit. Cît pricepe din ce-a trăit, din ce i se întîmplă?! Fotbalistul cu înclinaţii intelectualiste nu vede bine nici cu ochii, nici cu „ochii minţii“.

Sînt multe lucruri care-i îngreunează înţelegerea. E sarcastic, e cinic, încearcă mereu să evite problemele, să reteze complicaţiile, să tragă concluzii rapide, doar că… nu-i iese! Şi-a ratat viaţa sentimentală: amintirea Violetei nu-i dă pace, în timp ce cu Sabina convieţuieşte rutinier, în veşnice şicane reciproce. Eşec extins în familie şi asupra fiului, pictor scenograf, a cărui homosexualitate n-o poate accepta. Bulversare suplimentară pentru un fost sportiv „macho“: Robert/ Robi (aşa-l cheamă pe fiu) şi partenerul său aduc în Bucureşti un băieţel pe care urmează să-l adopte. În traumatică debalansare, îl obsedează episodul dramatic-hemoragic al avortului de dinainte de 1989, al copilului pe care-l concepuse cu Violeta. Nici viaţa profesională nu i-a fost integral glorioasă: pe lîngă succese au venit accidentările, coborîşurile, boema risipitoare, sentimentul de neîmplinire, în ciuda trofeelor cîştigate şi-a notorietăţii de „vedetă“ fotbalistică, nu chiar la vîrful vîrfului: „Te pomeneşti că toate astea se inventează. Ce puii mei a fost viaţa mea? Un lucru abstract, nu mai simţi la mînă nimic. Urlau stadioane, delir în ciumeţii de la peluză, şi dacă te gîndeşti înapoi parc-ai stat la un film; nici de ăsta nu eşti convins că-i întreg, sau atîta ţii minte“ (p. 92). Cît despre sănătate, bătrîneţea se-apropie nu doar cu vederea grav slăbită, ci şi cu alte avertismente, amorţeli, dureri. Stoleru încearcă să se-arate stăpîn pe sine, dar sub mască e nemulţumit, fragilizat, derutat.

În atare stare de spirit nu prea are şanse să dibuie semnificaţiile călătoriei către Huedin-Hărgău. Cei doi, Sabina la volan şi Manu alături, ajung în zonă pe întuneric. Rătăcesc drumul, bîjbîind în noapte şi-n mica provincie rurală. Un traficant ivit de niciunde îi plasează ex-fotbalistului o pungă cu sînge pentru transfuzii cu, întîmplător sau nu, grupa lui Manu, B3. În timp ce ea şofează, el are grijă de preţiosul lichid, în secvenţe burleşti, cu dialoguri acide între ei. Ţine recipientul pe genunchi şi la piept, transportîndu-şi de fapt – simbolic vorbind, dată fiind coincidenţa de grupă – propriul sînge! Cînd găsesc în sfîrşit casa defunctului furnizor de cornee, nu e nimeni acolo, supravieţuitorii, migranţi economici, sînt toţi plecaţi „afară, în Anglia“ (p. 188). Mormîntul salvatorului e de negăsit în cimitirul pustiu, cufundat în beznă, încît „eroul“ romanului va ajunge să depună coroana cărată în portbagajul maşinii la o statuie a… „eroului necunoscut“ din mijlocul satului.

Ipostaziere subconştientă? Sugestie a propriului sfîrşit, după o călătorie care ar putea fi un „ultim drum“?! Schimbătorul de viteze cîrîie ameninţător şi carburantul din rezervor e pe terminate. Vor ieşi la liman? Stoleru răsuflă uşurat văzînd o benzinărie, intuind – sau iluzionîndu-se? – că au scăpat de pericol, drept care crede că a avut „baftă mare“ (p. 206). Sînt cuvintele de închidere – de fapt echivocă – a poveştii şi-a cărţii. Final fericit, oare?!…

Multă materie realistă contemporană în Sfumato, ca-n tot ce scrie Daneliuc. Capul de serie: Caragiale-tatăl. Romanul e splendid lucrat şi în construcţia lui supraetajată semantic, şi stilistic, amestecînd – ziceam – oralitatea vivace, cu multe poante, jocuri de cuvinte, băşcălii preluate din limbajul contemporan, cu o reflexivitate tuşantă, sarcastic-comică la suprafaţă, amar-simpatetică pe dedesubt.

Excepţional scriitor – Mircea Daneliuc!