Nescio: Linge-blide

Nescio, pe numele său Jan Hendrik Frederik Grönloh, s-a născut pe 22 iunie 1882, la Amsterdam. Pseudonimul său este o aluzie la „nomen nescio“, sintagmă folosită în literatură cînd autorul unei opere citate este necunoscut. În 1899, şi-a terminat studiile la Şcoala de Comerţ din Amsterdam, după care şi-a început o carieră înfloritoare în cadrul firmei de export Holland-Bombay Trading Company. Din 1901 pînă în 1903, face parte din comunitatea Tames, fondată împreună cu cîţiva prieteni, încercînd să trăiască după idealurile socialismului utopic. Acest grup de tineri artişti şi boemi, fără simţ practic, se află la originea celor trei nuvele De uitvreter / Linge-blide (1911), Titaantjes / Micii Titani (1915) şi Dichtertje / Poetaş (1917). Un al patrulea ansamblu de crochiuri şi scurte istorii ce aduc în scenă aceleaşi personaje a fost adăugat trilogiei, sub titlul de Mene tekel (1946). Nescio s-a stins din viaţă pe 25 iulie 1961, la Hilversum, în Ţările de Jos. După numeroase traduceri, printre care cea în franceză, de la Gallimard, şi cea în germană, de la Suhrkamp, nuvelele au fost publicate în 2012, sub titlul Amsterdam Stories, în prestigioasa colecţie a Editurii New York Review of Books Classics. Publicăm aici al doilea capitol din Linge-blide, după ce în primul capitol, Bavink şi Japi s-au întîlnit pe vaporul spre Veere, o comună în provincia Zeelandia, Ţările de Jos. [Jan H. Mysjkin]

Timp de două zile, Bavink şi Japi cutreierară prin Veere şi deja se tutuiau. Ore întregi stăteau aşezaţi pe acoperişul de la Hospitaal şi contemplau Walcheren-ul, Kreek-ul şi Veergat-ul, şi estuarul Oosterschelde, şi dunele din Schouwen. Iar de-o parte, puteau zări din nou Dikke Jan, turnul din Zierikzee, acum la nord. Şi de cealaltă parte, Goes şi Lange Jan, turnul din Middelburg, axa Walcheren-ului, inima acestei lumii. Şi marea înainta şi se retrăgea; apa urca şi cobora. Şi în fiecare seară îşi făcea apariţia căpitanul şchiop al portului care aprindea mai întâi un felinar verde pe Noorderhoofd, estacada dinspre nord; apoi cobora, trebuia să înconjoare tot micul port, înainte de-a reapărea la piciorul turnului, şi acolo deschidea uşa de lemn, urca scara de lemn şi aprindea farul. Şi Japi îi spunea atunci: „S-a mai dus o zi, jupâne!“, şi căpitanul şchiop îi răspundea: „Da, domnule, încă una“. Şi dacă priveai atunci spre Schouwen, vedeai rotindu-se lumina farului, apărând şi dispărând. Şi la o oră distanţă, în larg se legăna geamandura plutitoare, clipind. Şi apa bătea malurile, urca şi cobora, iar în timpul nopţii, nevăzut, soarele aluneca spre nord. Şi astfel, ultima lucire a zilei străbătea nordul odată cu el şi devenea prima lucire a unei noi dimineţi. Astfel se atingeau zilele, ca de obicei în luna iunie.

Pentru pământ, lucrul ăsta se petrecea fără probleme. El se mulţumea să se rotească în jurul propriei axe, urmându-şi drumul în jurul soarelui, fără nicio conştiinţă. Dar oamenii de pe pământ, îşi băteau capul cât era ziua de mare, osteniţi, neliniştiţi şi trişti, de parcă fără osteneala asta, neliniştea asta şi tristeţea asta, seara n-ar mai fi venit.

Japi nu se lăsa păcălit. Soarele cobora singurel în mare, în spatele dunelor din Walcheren. Dar Bavink, câteodată, nu se simţea în apele sale.

Bavink era un tip care de obiciei lucra din greu. Oamenii îl găseau mai degrabă înzestrat. Lui puţin îi păsa. Nu vindea decât atunci când era nevoit. Îşi punea cele mai bune pânze într-un colţ, şi nu-şi mai arunca niciodată ochii pe ele, mereu nemulţumit. Atâta timp cât lucra, totul mergea bine, dar de îndată ce termina, începea să se frământe; uneori, se simţea sleit. Dacă oamenii ar şti cum vedea el lucrurile, cum îl ţineau ele în prinsoarea lor, şi-ar râde de mâzgăleleli sale, de reproducerea lugubră şi stângace a maiestăţii lor. Bavink avea lungi perioade când nu făcea nimic, doar trândăvea, privea leneş lucrurile şi se târa printre ele, fericit că totul era „al naibii de frumos“, cum zicea el. Îl durea ţeasta gândindu-se la toate încercările alea zadarnice, la acea muncă „nu lipsită de merite“. Nu lipsită de merite! Îi venea să vomite numai când se gândea la asta. „O muncă nu lipsită de merite!“, spuneau ei. Ce ştiau ei? Se vede treaba că lor Dumnezeu nu le-a jucat un renghi şi nu i-a scuturat aşa ca pe el.

Ar fi vrut să se lase de pictat, dar nu era atât de uşor: când ai în tine chestia asta, trebuie s-o dai la iveală. Şi pătimirea reîncepea, lucra, lucra zi şi noapte, picta ziua, îşi frământa creierii noaptea, se concentra, persevera, veghea să nu-i scape nimic din mână de data asta. Nu mai mânca, nu mai dormea; la început, fuma trabuc după trabuc, dar şi cu asta se sfârşea după prima zi. Resimţea atunci momente de cea mai pură fericire, mai intense decât atunci când se afunda moale în „tot acel frumos atât de savuros“. Şi cutare sau cutare veneau să vadă; stăteau în spatele lui, câte doi, câte trei sau patru, uitându-se, dând din cap, arătând cu degetul. Şi deodată, se termina. Bavink dădea drumul la un „Fir-ar!“, apoi se ducea să se întindă pe patul său îngust, punea să i se aducă o duşcă de rachiu şi nu mai făcea nimic. Câteva zile mai târziu, pânza era pusă alături de celelalte. Zilele următoare era abătut, obosit, frânt, închis în el, bolnav, şi începea din nou „a-şi lipăi papucii“, cum zicea el: a face nimic, a lenevi, a umbla de colo-colo. Dacă avea nevoie de bani, se ducea la „coşul său de gunoi“, să caute vreo „mică pânză“ „pe care putea lua ceva“ şi o vindea. Nimeni n-ar fi putut să-i schimbe felul său de-a fi. Aşa era el croit. Forţa şi fragilitatea sa erau inseparabile una de alta. Şi când vindea ceva, îşi vâra monedele în buzunar, îşi zornăia florinii şi rixdalele şi o lua fluierând pe Kalverstraat. Saluta atunci vesel, ridicându-şi sus de tot mâna, când te întâlneai cu el.

Atunci, se apropia cu familiaritate, îţi arăta misterios „mălaiul“, cu un râs sonor şi spunea: „Sărmanii gogomani, nu-i aşa?“ Nu accepta niciodată bancnote: nu pot zornăi. Aur îi trebuia lui, şi arginţi, iar când erau prea mulţi, zicea că „o să vină după restul altă dată“.

Ăsta era Bavink; şi se înţelege că un domn care se străduia să lâncezească îl interesa nespus de mult. Avea ce învăţa de la el. Un tip care găseşte că-i amuzant să se lase bătut de vânt, cu hainele şi trupul îmbibate de răsuflarea lui sărată, un tip care-şi linge buzele pentru a regăsi „acel al naibii de bun“ gust al mării şi seara îşi adulmecă îndelung mâinile, ca să inspire largul mării. Un tip care e mulţumit că există şi că e bine sănătos, şi umblă cu bucurie între cerul şi pământul Bunului Dumnezeu, un tip care găseşte că-i idiot ca oamenii să-şi dea atâta osteneală, oameni de care îşi râde sus şi tare, un tip care, mereu cu un surâs de beatitudine pe buze, se lasă încântat liniştit de apă, de aer, de nori şi câmpuri, şi care se lasă pătruns de ploaie, fără să-i dea atenţie şi care sfârşeşte prin a spune: „Cred că sunt muiat“, şi apoi râde. Un tip care ştie să ia o cină scumpă şi să bea un rachiu scump ca nimeni altul din Olanda şi care alteori, pornit la drum (căci nu stătea tot timpul aşezat, i se întâmpla să hoinărească zile întregi), trăieşte zi după zi doar cu pâine goală şi se emoţionează până la lacrimi pentru că la ţară „o bucăcioară de pâine e al naibii de gustoasă“.

Şi când Bavink lucra, Japi venea să se aşeze lângă el în iarbă sau înăuntru, stând de-a-n călare pe un scaun şi fumând. Şi când erau înăuntru, Japi aducea un al doilea scaun, ca să-şi pună pe el un păhărel după care întindea din când în când mâna. Şi îl făcea pe Bavink să fie în vervă. Bavink nu-i adresa nimănui altcuiva vreun cuvânt când lucra; cu Japi stătea de vorbă.

– La dracu, zicea Japi, puţin ne pasă dacă-i bun au ba, faci şi tu ce poţi, eşti şi tu doar un biet om, odată pentru totdeauna. Trebuie să pictezi. În orice caz, nu te poţi abţine. Lucrurilor le este tot una dacă nu le redai aidoma cum sunt. Şi oamenii nu pricep oricum nimic. Nici despre lucruri, nici despre pictura ta, nici despre tine. La urma urmei, aş putea să-mi petrec timpul mai cu folos decât să stau aici să mă îmbăt, căscând gura la mâzgălelile tale. Mă pot simţi oare mai rău de atâta?

– Nu, nu-i bine, spunea el atunci, mult prea albastru; îţi aminteşti ce-am hotărât ieri, nu? Mult prea albastru, amice. Crezi că te-ar fi mişcat până-n străfunduri dacă ar fi fost nuanţa asta bizară de albastru?

Japi era o adevărată comoară pentru Bavink, care-l lua pretutindeni cu el. Bavink a făcut din Japi ceea ce era atunci când au apărut împreună la Amsterdam.

Japi deveni repede lefter. Pentru nimic în lume Bavink nu l-ar fi lăsat să plece. Japi n-avea decât să se ducă să scotocească el însuşi prin „coşul de gunoi“. Şi Japi a deprins repede tainele meseriei. Niciodată „lada de rateuri” n-a fost mai rentabilă. Şi de-atunci, Bavink plătea totul sau aproape totul. Japi primea câteodată ceva bani de la ai lui. Dar erau o picătură în ocean, căci se întâmpla ca domnii ăştia să trăiască precum nişte capitalişti adevăraţi; când le venea cheful, se duceau câteva zile la Amsterdam, câteva zile la Bruxelles, la Paris, la Luxemburg; au stat chiar două săptămâni în Normandia. Japi căra de obicei după el o lădiţă: un „pui al marii lăzi de rateuri“, cum zicea el. În Franţa şi în Belgia, agăţa oamenii pe stradă, suna pe la uşi. Bavink n-ar fi suportat nicio sutime din toate astea venind din partea oricui altcuiva. Dar nimeni altcineva nu se pricepea a-l menţine pe Bavink în viaţa, după cum spunea Bavink. Conversaţia cu Japi era inepuizabilă. Şi avea o memorie a peisajelor ceva de minune. Pe linia de cale ferată dintre Middelburg şi Amsterdam, cunoştea totul, fiecare câmp, fiecare şanţ, fiecare casă, fiecare alee, fiecare boschet, fiecare mic franjure de landă din Brabant, fiecare macaz. Când după ore de mers pe întuneric, îl trezeau pe Japi, care dormea neîntors pe banchetă, ca să-l întrebe: „Japi, unde suntem?“, trebuia mai întâi să aştepţi să se trezească de-a binelea, apoi asculta pentru câteva clipe păcănitul trenului, înainte de-a spune: „Cred că suntem aproape de Etten-Leur“. Şi era întocmai aşa! Putea să povestească cu precizie cum în cutare sau cutare zi umbra cutărui copac din apropiere de Zaltbommel cădea pe cutare sau cutare alee şi ce vapoare lunecau, în cutare sau cutare moment, în dreptul Kuilenburg-ului, pe Lek, în momentul în care treceau podul căii ferate. Şi Japi se aşeza lângă fereastră, la pândă: „Uite ici, apoi uite colo“. Timp de ore bune. Şi atunci când zărea ceva ce cunoştea deosebit de bine, dădea din cap, râzând. Sau spunea: „Uite, copacul ăla nu mai e“; sau: „Hei, acum au apărut merişoarele, nu erau ultima oară“. Sau: „Acum cincisprezece zile, soarele se găsea chiar după vârful copacului ăstuia, acum e puţin la stânga lui şi mai jos, asta fiindcă suntem cu cincisprezece zile mai târziu şi mai suntem şi cu zece minute în întârziere“.

Traducere din neerlandeză de
Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin