Nicolae Coande

Iniţial nu citeam bine exordiul anchetei şi mă cam mirasem de atari întrebări. Adică, de ce nu am fi deja obişnuiţi cu un astfel de instrumentar al vieţii şi de ce ar trebui să ne simţim încorsetaţi? Sunt aproape 100 de ani de la apariţia tubului catodic şi vreo 50 de la primul calculator IBM. Dar mi-am dat seama că este vorba despre schimbarea radicală a modului în care scriem/gândim după apariţia ordinatorului, a tastelor şi a faptului că nu mai scriem cu o singură mână (în cazul în care cineva nu este chiar ambidextru). Bunicii noştri scriau cu pană de gâscă sau cu tibişir pe tăbliţe, ca scribii din antichitate.

Iniţial, trecerea s-a făcut greu. Îmi plăcea să scriu de mână încă la mult timp după ce calculatoarele deveniseră obişnuite. Cum scriam mai ales poezie, nu părea să fie o problemă de volum. A scrie şi a corecta sau chiar a tăia este o plăcere atunci când îţi recunoşti propriul scris, intenţia. Rescrii. A cumpăra caiete, paste de pix, creioane sau cerneală pentru stilou – iată o activitate!

Însă, după un timp, redacţiile revistelor se cam mirau că nu le trimit texte redactate şi a trebuit să mă convertesc. Dar secretara-dactilografă ce-o mai face? Încă scriu de mână poeme sau texte scurte, însă majoritatea cărţilor de după 2000 sunt scrise la computer, cu o altfel de viteză, cu alte abilităţi ale ambelor mâini, chiar dacă ţeasta e aceeaşi, una şi indivizibilă. După această dată, am lucrat câţiva ani la un ziar şi a trebuit să mă adaptez la viteza lumii contemporane. Nu spun că nu mi-a prins bine.

Lumea online sau cea virtuală este lumea chipurilor infinite, a fotografiei şi a filmului pe mari suprafeţe, a imaginilor care se multiplică. Poate părea un ocean primordial unde te scufunzi fără să bagi de seamă, dacă nu ar fi artificială, creată pentru atingerea unor distanţe altădată inaccesibile. Omul este un artificiu al său propriu în această ipostază atinsă în 2020, un simulacru creditabil şi totuşi de necrezut. Unii spun că se poate şi mai rău/bine de atât. Cei care frecventează târgurile de ştiinţă, robotică vorbesc deja de o lume science-fiction. Roboţi, femei cibernetice, device-uri uluitoare, noi lumi apar acolo şi omul obişnuit simte că trece o graniţă – sau mai multe.

Nu văd de ce s-ar speria scriitorul. El poate ţine capul la pământ şi să audă un tremur al lumii sau poate ridica ochii spre vârfurile munţilor ninse de lumina lunii. Păsările în zbor le vede încă, iar cântecul lor este mai frumos decât rington-urile telefoanelor mobile. Poate simţi sub tălpi „foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare.“ Încă simte sub tălpi nisipul plajelor văratice. Mesajul e lumea, iar lumea va crea noi lumi atâta timp cât va fi ceva de spus aici pe pământ. Cultura înaltă nu are de ce să se sperie, chiar dacă ştiinţa, arta şi literatura de clasă sunt în cărţile adunate în epoca Gutenberg, iar nu în stocurile cibernetice care adesea se „ard“ înainte de vreme. Am auzit cândva că BBC a băgat un milion de lire sterline în digitalizarea bibliotecii sale, iar ulterior sistemul ar fi capotat. Se poate întâmpla. Sper ca n-au aruncat arhiva. La fel, unele biblioteci americane care nu mai aveau depozite pentru cărţile lor vechi. Aruncau pur şi simplu cărţile care nu aveau cititori, iar acestea erau dintre cele mai rare. Nu cărţile vor sufoca lumea, ci plasticul sau siliciul din care par făcute azi toate obiectele, inclusiv unele fiinţe umane.

Egiptenii au inaugurat în 2002 o bibliotecă la Alexandria, care poate lua până la 8 milioane de volume. E un cilindru de 32 de metri înălţime şi 160 de metri circumferinţă. Un papirus spaţial, aţi ghicit. Cartea zboară acolo. Poate pentru că egiptenii sunt mai vechi şi ştiu mai multe despre ce se poate întâmpla cu timpul şi cu oamenii. Nu poţi evolua decât în spirală. Callimachus, autor antic, poet, bibliotecar la Alexandria, a fost cel care a propus actualul sistem de evidenţă a cărţilor, iar deasupra rafturilor („bibliothekai“ asta înseamnă) bibliotecii azi dispărute el a pus o inscripţie care a dăinuit: „Locul unde sufletele îşi vor găsi leacul“.

Uite ce propun eu: să dăm online-lui ce e al tehnicităţii finite şi sufletului ce este al neperisabilului. Unicitatea unui sentiment multiplicat în atâtea oglinzi cât poate îndura universul online al lumii speculative. Un poem care să ne amintească de vremurile obişnuite: „Îmi scrii că eşti pe cale să descoperi o nouă dezolare/ precum şi modul în care se poate face un capital roşu/ din stocuri cumpărate şi revândute pe aceeaşi piaţă/ unde oamenii cred că mâna de fier e totul – un labirint/ presat din metru în metru în baloţi uşori ca fulgul./ Al cui? Aici nu mai continui şi trebuie să mă gândesc/ la noutate aşa cum bătrânul capitalist-poet trebuie să/ inventeze mereu ceva altfel lumea se duce dracu. A sa./ Ziua începe cu-n val de mare pe o ceaşcă smălţuită./ Sunt aici să privesc frumuseţea crăpată a cafelei. “

Imaginea unui cititor căutând o carte în biblioteca literaturilor ce se bifurcă.