Sorin-Mihai Grad

Activitatea online este, nu doar pentru mine, o componentă esenţială a vieţii actuale. Dacă m-ar întreba cineva cum ar arăta viaţa mea fără internet, n-aş prea şti ce să răspund. Ultima dată când nu am intrat deloc pe internet timp de mai mult de o zi a fost în primăvara lui 2009. De când l-am utilizat pentru prima oară (în toamna lui 1998 când eram în anul doi de facultate), internetul a devenit o prezenţă constantă în viaţa mea. Şi îi datorez în mare măsură cariera mea literară (şi viaţa mea actuală în general, căci unde altundeva puteam să-mi întâlnesc jumătatea când de două decenii îmi petrec în faţa unui ecran de calculator mai mult de jumătate din aproape fiecare zi?). Destul de repede am găsit şi câteva site-uri care conţineau literatură, scrisă atât de autori consacraţi cât şi de contemporani vag sau deloc celebri. Deja în 1998 existau locuri unde oricine putea publica orice şi chiar câteva reviste care apăreau exclusiv online, precum şi site-uri care conţineau cărţi electronice, unele dintre acestea chiar în limba română (majoritatea fiind în engleză). Nu a durat mult şi am priceput cum se pot crea pagini de web, ceea ce m-a motivat să-mi adun şi revăd notiţele şi fragmentele pe care le scriam de prin gimnaziu, cu scopul de a alcătui un prim volum de versuri, care a fost „lansat“ în noiembrie 1999 împreună cu primul meu site literar (între timp dispărut). De atunci, scriu exclusiv la calculator tot ce produc legat de literatură. Nici nu a fost nevoie să-mi găsesc un pseudonim pentru creaţiile literare, cum intenţionam, pentru că o poezie semnată cu numele meu a apărut la poşta redacţiei într-o revistă (trimisă de cineva probabil apropiat mie atunci care nu şi-a dezvăluit [cel puţin până acum] identitatea) şi, încurajat de acest prim succes neaşteptat, am trimis [prin e-mail] câteva poeme către unele reviste literare. Nu peste mult timp, versuri semnate de mine au fost publicate de reviste online ca Respiro şi Revista Română de Literatură Online şi în antologiile electronice Noesis. Ulterior, am propus volumul [prin e-mail, cum altfel?] spre publicare unor edituri şi am început să trimit poezii şi spre reviste care apăreau pe hârtie. Tot prin intermediul internetului mi-au ajuns poeme şi în publicaţii americane de profil şi am avut acces la din ce în ce mai multe creaţii literare. Mai mult, de vreo şapte ani cumpăr cărţi şi reviste de hârtie doar când nu au variante electronice sau audio. Fără internet nu ar fi existat nici revista literară EgoPHobia (o puteţi citi pe www.egophobia.ro), pe care am lansat-o în 2004 (alături de cel care m-a invitat să răspund acestei anchete şi pe care l-am cunoscut [surpriză!] prin intermediul unui schimb de e-mail-uri) şi e, din câte ştiu, alături de tiuk! singura dintre cele care apăreau pe atunci care continuă să fie publicată cu regularitate. Pe scurt, chiar dacă nu sunt un nativ digital precum se autoproclamă cei din generaţiile mai recente, nu pot spune că am avut probleme de adaptare la provocările vieţii online.

Internetul are desigur şi laturi negative, de la dependenţa pe care o creează la furturi de identitate, viruşi sau activităţi ilegale, dar nici măcar despre ciocolată nu se poate spune că ar avea numai efecte pozitive, aşa că stă în puterea noastră să nu ne lăsăm [se]duşi de val şi să ne descoperim propriul echilibru în această lume care devine din ce în ce mai virtuală.

De câţiva ani, [cam] toate revistele literare şi editurile, la fel ca majoritatea autorilor care-şi iau în serios cariera, au site-uri sau măcar profiluri pe reţele sociale prin intermediul cărora ţin legătura cu autorii şi cititorii. Multe cărţi (majoritatea prin alte ţări, mai puţine, ce-i drept, la noi) apar (şi) în format digital. Muzica şi filmele se distribuie prin intermediul internetului, de când cu pandemia aproape exclusiv. Spectacole de teatru şi balet pot fi apreciate prin intermediul tehnologiei digitale în condiţii deseori mai bune decât de pe cel puţin jumătate din fotoliile unei săli de spectacole. Fotografiile sunt tipărite din ce în ce mai puţin, fiind păstrate şi vândute în format digital. Picturi şi sculpturi de diverse valori sunt oferite nu doar în galerii, ci şi pe site-urile acestora. Marile muzee ale lumii pot fi vizitate online sau prin intermediul dispozitivelor de realitate virtuală. Arta digitală, incluzând şi aşa-numitele medii noi, e din ce în ce mai apreciată şi larg acceptată, iar distanţa dintre ea şi aşa-zisa cultură înaltă nu prea mai există. (O întrebare care izbucneşte de aici este ce mai înseamnă cultura înaltă în aceste vremuri când universul nostru devine din ce în ce mai digital?) Mai important decât cum ajunge cultura la om este ca ea să ajungă, indiferent în ce formă şi prin ce metode. Chiar dacă ea este la un click sau la o uşă distanţă, deseori nu facem minimul efort de a-i oferi prilejul să ne îmbogăţească vieţile. Uneori ne lipseşte educaţia necesară, alteori curiozitatea sau interesul, şi nu e de vină internetul pentru acest lucru.