Ion Pop

Recunosc şi eu, ca om tot mai mult „de modă veche“, că apariţia internetului a schimbat destule lucruri în viaţa mea, unele devenite obişnuinţe. Rapiditatea cu care pot găsi, de câţiva ani buni, informaţii aproape despre orice e cu totul minunată şi reconfortantă – dar sunt conştient că ea e departe, totuşi, de a suplini, documentarea ştiinţifică serioasă şi adâncită. Am făcut o mare economie de timp apelând la tastele calculatorului meu, chiar manevrate cu o anume stângăcie, începând cu „culegerea“ în linişte a textelor, continuând cu conservarea sau expedierea lor (şi a unor imagini) într-un timp incredibil de scurt către orice punct de pe glob, fără lungile deplasări la poşta tradiţională, sau rărindu-le foarte mult. Numeroase cărţi greu accesibile altfel, colecţii întregi de reviste, bibliografie critică, au intrat pe calea asta şi în biblioteca mea virtuală, fără complicaţiile de acum câţiva ani legate de împrumuturi interne sau externe. Am putut depozita, tot prin internet, şi o cantitate uluitoare de muzică, concerte şi spectacole, înregistrări ale unor mari artişti, – mai toată muzica clasică a lumii –, filme din toate epocile etc.

Pe de altă parte, însă, bombardamentul cu tot felul de ştiri, propunerile aproape agresive de „împrietenire“ cu te miri cine, insistenţa de a face cunoştinţă cu oameni cu care nu ai nimic în comun, senzaţia de falsă comunicare cu prea multă lume, comentariile adesea prosteşti şi triviale de pe facebook, linkedin etc. – pălăvrăgeala universală – m-au deranjat tot mai mult, drept care m-am deconectat de la unele din aceste reţele zadarnic vorbăreţe, care m-ar fi făcut să pierd aproape tot ce am câştigat ca economie de timp şi energie. Nu mai am viaţă destulă pentru fleacuri.

În momentul de faţă, ca mai toată lumea, nu sunt, desigur, foarte încântat de trecerea majorităţii activităţilor noastre, sociale şi culturale, în regim „on line“. Voi spune, însă de la început, că trebuie să fim realişti, situaţia sanitară actuală, de forţă majoră, face necesare aceste schimbări şi nu-i pot înţelege pe cei care, având o foarte îngustă perspectivă asupra libertăţilor şi drepturilor individuale, protestează contra aşa-ziselor „atentate“ la aceste „drepturi“ prin reglementările oficiale făcute, de altfel, peste tot în lume la această oră de mari nelinişti, sau le sfidează inconştienţi de pericolele existente pentru ei şi cei din apropiere. Un exemplu recent este cel al tradiţionalului pelerinaj ieşean la moaştele sfintei „Parascheva“, cu manifestări incredibile ale unor oameni pentru care credinţa nu poate fi întărită de un sacru osuar lăuntric, ci se cere dovedită prin simţul elementar şi primitiv al pipăitului. Ce departe suntem, totuşi, de tensiunea spirituală din cunoscutul psalm arghezian…

Acestea fiind spuse, e limpede că trecerea în spaţiul virtual a comunicării restrânge evident (şi constrânge) mult posibilităţile de transmitere a mesajelor din toate domeniile de activitate şi, mai ales, pe cele culturale, care solicită majoritar un tip de interacţiune „pe viu“, fie că e vorba de sala de spectacol teatral, de concerte clasice ori de alt gen, de foşnetul atât de prietenos al paginilor de carte, de reuniuni de dezbatere literară şi de artă, de multiplele varietăţi de recitaluri poetice, muzicale, actoriceşti, cu atmosfera lor altfel respirată… În domenii mai tehnice, industriale, administrative, acest mod de comunicare nu pare fi la fel de frustrant, ba în unele cazuri, chiar dimpotrivă, reducerea contactelor publice (cozile nesfîrşite, cu aşteptări şi amânări la ghişeele administrative etc.), măsurile restrictive se dovedesc a fi chiar benefice: birocraţia, cu enormele pierderi de vreme în faţa ghişeelor de tot felul, a fost şi va fi obligată să se reducă drastic, îndemnând la căutarea de soluţii mai simple şi de rezolvări mai rapide a tot soiul de îndatoriri. Observ că într-o oarecare măsură şi activitatea şcolară s-a adaptat şi se acomodează treptat cu noua situaţie, nu fără obstacole, desigur şi cu deficienţe încă mari, legate de absenţa unor dotări tehnice; însă acolo unde acestea există, pot observa, chiar printre şcolarii din familia mea, că au o maleabilitate şi o capacitate de adaptare neaşteptat de mare. Nu e, însă, de neglijat, desigur, nici slaba adaptabilitate la noile mijloace de comunicare a unui număr încă important de funcţionari, chiar de profesori, şi nu numai a lor, fie din nepricepere, fie, nu rareori, din comoditate ori din rea-voinţă.

Revenind la chestiunea culturii şi a supravieţurii ei în aceste noi forme de comunicare, am remarcat că au apărut foarte multe surse de informaţie electronică, provenite cu precădere din străinătate, mai ales despre marile muzee, artişti eminenţi, opere literare de valoare, invitaţii la întâlnirea cu natura din toate zonele lumii. La noi, dacă interesul pentru cultura autentică ar face parte şi din politica de stat, ar fi fost (şi ar mai fi) momentul ca emisiunile culturale, cu teme de literatură – dialoguri cu scriitorii, analize ale cărţilor din vitrina cu actualităţi, dialoguri cu actori reputaţi, dezbateri organizate atractiv cu specialişti din domeniul ştiinţelor, prezentările de expoziţii ale unor artişti reprezentativi, filme artistice de referinţă din istoria cinematografiei şi din creaţia de film actuală, românească şi străină, să se înmulţească, pentru a compensa, măcar parţial, absenţa din sălile de spectacol, din librării şi biblioteci, a multor iubitori de artă şi literatură care, pur şi simplu, se tem acum să iasă din casă. O revizuire a „grilei“, cum se spune, de programe culturale, îndeosebi la TVR, ar fi, cred, o mare urgenţă, ca o reparaţie, – dictată, iată, în vreme de criză – a desfiinţării necugetate a canalului TVR Cultural de către decidenţii ignari şi neşlefuiţi spiritual care au făcut, deja cu ani în urmă, acest act ruşinos. Cum se pare că pandemia va mai dura, ar fi încă timp pentru ca o reformatare cu accent cultural să aibă loc, imaginând şi programe speciale pentru elevi – de educaţie plastică şi muzicală, de „lecturi particulare“ etc., popularizate în rândul publicului tânăr. De ce nu s-ar face, paralel, şi publicitate şi pentru astfel de emisiuni? Dar sunt, poate, prea idealist…

Sunt, desigur, soluţii de avarie, dar care ar putea supravieţui şi după sperata traversare cu bine a tunelului pandemic. Dacă nu doar „muşchii“ ci şi mintea unor angajaţi din mass media ar „vrea“ să facă mai mult decât fac, poate starea de „normalitate“ , fie şi relativă, s-ar obţine mai uşor şi mai curând. În locul atâtor ştiri contrafăcute şi „adevăruri“ falsificate şi contorsionate ideologic, în locul flecărelii pe teme frivole ce ocupă exasperant ecranul TV. – care, e, totuşi, cel mai privit, chiar dacă e concurat de „singurătatea colectivă“ de pe facebook, instagram şi alte spaţii de mâncat seminţe şi de scuipat coji verbale, – ar fi, poate, momentul unei reconsiderări responsabile a soluţiilor de ieşire din „cuşca“ provizorie în care prea mulţi se simt închişi prin ucaz guvernamental.

E de sperat, totuşi, că vom apuca şi vremuri mai bune pentru toţi şi toate. Rămâne, însă, întrebarea, dacă „marea cultură, oblojită în chip aşa de precar deocamdată în mediul „on line“, – în care, cum se vede, nici „mica“ cultură, cea elementară, nu e îndeajuns protejată, – va trăi cu adevărat o resuscitare după momentul de acum al crizei pandemice. Tare mă tem că şi după ieşirea din „tunelul“ virusat mica luminiţă visată pentru cultura mare se va vedea tot la un capăt îndepărtat, al altui tunel. Acarii, impiegaţii şi mecanicii de locomotivă culturală din scumpa noastră patrie, ca să nu mai vorbesc despre funcţionarii din Ministerul Transporturilor şi de reţeaua feroviară învechită, nu se vor preschimba peste noapte în noi, bravi promotori ai Luminilor…