Dan Gulea

Fenomenologie. Omul bionic, descendent al universului hipertehnologizat, cu ample referinţe în literatura de acum un veac, de inspiraţie futurist-constructivistă, a fost updatat de Andrei Codrescu într-un eseu despre „postumani“, în speţă despre fiinţele care trăiesc „peste 60%“ în virtual sau în prelungiri electronice ale existenţei – sau ale corporalităţii. Din perspectiva clasei de mijloc, care îşi permite(a) astfel de prelungiri electronice, fiecare cetăţean devenea un „soldat universal“, cu gadgeturi şi device-uri. Dar, aşa cum se ştie, clasa de mijloc este cel mai adesea, în societatea noastră, doar o fantasmă aspiraţională, iar gadgeturile, bionicul în sine devin de neatins, (re)descoperindu-se profunda lipsă de modernizare a plaiurilor mioritice; de modernizare-elementară: 250 000 de copii, în timpul stării de urgenţă, nu au avut acces la educaţie – şi nu au în mod real nici acum, în sistemul „hibrid“; terminalele, tabletele electronice, promise de guvern, nu au ajuns nici până acum la destinaţie, aşa cum cifre foarte mari arătau abandonul şcolar – în anii „obişnuiţi“. Iar de la şcoală – cea mai simplă proiecţie a viitorului – începe schimbarea societăţii.

Pe de altă parte, faptul că şcoala a devenit un ecran are foarte multe avantaje; şi dezavantaje, pentru că lumea educaţională, profund reglementată (i.e. birocratizată) s-a transfomat, la „trecerea în online“, în exact opusul – dereglementare profundă, sistemică; din martie 2020, un corp profesoral aflat în mod constant la colţul de ruşine al societăţii (dintre motive: ore de lucru pe săptămână considerate puţine, muncă de asemenea considerată uşoară, fără productivitate), a trebuit, în cea mai mare parte, să se instruiască rapid în folosirea computerului şi a internetului, să folosească propriile resurse pentru a asigura comunicarea cu elevii şi studenţii: conturile personale de reţea, resursele media personale (filme, materiale – în cele mai diverse sensuri), precum şi abonamentele personale; la o scară mult mai mare decât înainte, ştergându-se astfel graniţa privat – serviciu.

În schimb, principalul avantaj al şcolii online este reconsiderarea rolului profesorului, începând să iasă din marginalizarea la care fusese supus de băutorii consacraţi de cerneală, pentru că societatea (compusă din părinţi şi din copii!) realizează, din nou, importanţa educaţiei.

Preistorie. Cât despre prima etapă a revoluţiei informaţionale, de la sfârşitul anilor 1990, ea a fost una graduală; am „deschis“ prima adresă de mail în 2003 – şi a rezistat vreo 4 sau 5 ani, până când a fost dezintegrată. Am abandonat casetele audio pentru dischete – apoi pentru CD-uri, în fine: pentru cloud-uri. Multe instituţii (majoritatea…) şi-au creat prima adresă de mail după anul european 2007, – dar pe un cont google sau yahoo, aşadar neinstituţional, fără domeniu propriu; şi acum, paginile sunt greoi-rudimentare, motoarele de căutare nu răspund după relevanţă. Iar „şocul“ nu a fost puternic resimţit – mai ales că supremaţia hârtiei încă este relevantă pentru multe instituţii (şcolare).

Online-ul este astfel un loc al singurătăţii absolute (cu toate deliciile libertăţii şi ale autonomiei), un loc al avatarurilor, dominat de cultura populară (superstiţii şi „virale“), acel loc care creează timp şi spaţiu – adesea în mod decisiv.

Şi puţină cultură. Iar „cultura înaltă“, ea nu este dependentă de forme; celelalte „lockdownuri“, cum se spune acum, au dat mari descoperiri; din cultura populară a internetului am aflat că Newton a scris teoria gravitaţiei în timpul unei mari ciume, iar marea plagă a Europei de la jumătatea secolului al XIV-lea este şi ea un exemplu care a intrat în literatură. Ciumele „mai mici“ (pentru că de la noi), precum cea a lui Caragea de la începutul secolului al XIX-lea, au lăsat şi ele urme în cultura noastră populară, dar şi tematice, în literatură (Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, Manualul întâmplărilor al lui Agopian…). Fireşte, cultura se va retrage pentru o vreme în acest univers digital, de unde va ieşi cu noi forme.