MIRCEA MOŢ: PODURI, ŢĂRMURI ŞI DUIOASE TRECERI

„El trecea prin lumina zilei…”

Imaginarul tânărului D.R. Popescu implică  un scenariu în care sunt inserate semne iniţiatice, metafore şi simboluri, putându-se vorbi chiar de o anumită ostentaţie a acestora, câtă vreme proza se legitimează din perspectiva „literarităţii“ şi a convenţiei literare, ce subminează realismul facil al perioadei. În a sa Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu remarcă în proza de început a  lui D. R. Popescu „o anumită originalitate a viziunii şi a stilului“ şi, mai ales, un scris „îngrijit, poetic, metaforic“. Criticul insistă în mod deosebit asupra unei trăsături dominante a nuvelisticii prozatorului: „D.R. Popescu s-a numărat printre primii care au intuit potenţialul simbolismului poetic în proza postrealist socialistă: aproape toate nuvelele lui, şi bune şi rele, amestecă în apa stătută a realismului motive iniţiatice, esoterice, alegorii ori simboluri livreşti“(s.n.).

Semnificaţiile unor naraţiuni din perioada de început a prozatorului gravitează în jurul unei treceri în care sunt surprinse personajele. O nuvelă precum Mări sub pustiuri, scoasă din manualele şcolare din motive extraliterare, total străine de criteriul valoric, atrage încă de la început atenţia asupra motivului: „El trecea prin lumina zilei şi ştia precis că va muri dacă n-aveau să reuşească“. Copilul din Senin de august trebuie să traverseze un pod, gest ce se impune  prin simbolistica gravă a trecerii. În Duios Anastasia trecea, trecerea se evidenţiază încă din titlu, susţinută de amănunte semnificative: „Cineva strănutase, poate un cal, poate un om. Şi pe Dunăre se auziră trecând morţii plângând.(…) Treceau plutind, în morminte“. La căpătâiul partizanului sârb trebuie pusă o lumânare: „Să-i lumineze drumul când trece poarta raiului…“. Sau alte secvenţe încărcate de lirism: „Vezi, Emile, toate trec, şi Dunărea, şi frunzele, şi vine o zi când pentru fiecare e un drum bătut cu flori sau bătut cu mărăcini. Nu că mi-ar fi frică de ziua aceea când fiecare trece în satul acela fără nume, unde drumurile n-au nicio urmă“. Nu este vorba aici de o simplă traversare a realităţii imediate şi de experienţa cunoaşterii acesteia, fiindcă motivul se plasează vizibil sub semnul unor „rituri de trecere“. Personajele lui D.R. Popescu trec la o altă condiţie, în cele din urmă „trec“ în moarte, şi aspectul este uşor de observat în cele trei naraţiuni mai sus menţionate.

Senin de august surprinde o situaţie diferită de cea din Scufiţa Roşie (autorul are o naraţiune intitulată Scufiţa Roşie, în care demitizează finalul fericit al basmului). Copilul Emil nu se mai duce la bunica, ci se întoarce de la aceasta, merge acasă, ducând cu el, într-un coş, o gâscă. Emil trece de la casa bunicii la casa părinţilor săi, cele două extremităţi fiind legate printr-un pod cu atributele simbolice recunoscute. În dicţionarul de simboluri al lui Ivan Evseev, podul este consemnat ca „simbol al legăturii dintre două spaţii sacrale sau între două lumi contingente, dar valorificate în mod deosebit“. De aceea, „construirea unui pod instituie o legătură între două spaţii geografice, dar şi o punte temporală, o legătură între vechi şi nou, între un ciclu parcurs şi ciclul următor, între o viaţă şi alta“ ( Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Vox, 2007, p. 133).  Pe de altă parte, trecerea unui pod echivalează, după dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant cu „necesitatea de a face un pas important“. În planul semnificaţiilor simbolice ale textului, copilul părăseşte casa bunicii, spaţiul protejând o vârstă aurorală, imagine particulară a paradisului, care-i motivează dialogul cu gâsca, pentru a se întoarce în cotidianul sugerat de casa părintească. El nu mai este un Nils Holgersson purtat de o gâscă prin lume, ci duce el gâsca simţind metaforic greutatea acesteia. Podul pe care Emil trebuie să-l treacă este într-adevăr din acest unghi „legătură între vechi şi nou“ şi între două universuri marcate de semnele unor vârste diferite ale civilizaţiei. La jumătatea podului, semn al ezitării, al răspântiei în ultimă instanţă, al opţiunii, copilul se opreşte şi mănâncă ciocolata primită de la soldaţii străini, îi dă şi Lilei, cu aerul că amândoi „se împărtăşesc“ din alimentul străin de universul rural, semn al altei civilizaţii, cea a distrugătorilor de poduri unificatoare. De aici, se insinuează  semnificaţii ale imposibilei treceri a podului şi ale morţii copilului.

Personajul din Mări sub pustiuri se conturează şi el în orizontul aceleiaşi semnificative treceri. Trecerea echivalează pentru el cu o probă care-i dă dreptul la viaţă; el trece simbolic în ultimă instanţă de la adolescenţă la maturitate şi această trecere este legată, de asemenea, de prezenţa simbolică a unui pod. Prezenţa podului este impusă de apă iar podul nu poate fi acceptat pe mal în sus, aproape de izvor, de origine, ci pe mal în jos. Oricum, podul trebuie să fie nu doar consistent, „trainic“, ci şi frumos, să aibă minime atribute estetice. În inocenţa lui, cântecul copiilor tocmai aceasta sugerează: „Podul de piatră s-a dărâmat,/A venit apa şi l-a luat./Vom face altul pe mal în jos,/Altul mai trainic şi mai frumos“. În absenţa apei, podul este asociat pustiului şi morţii: „Se vedeau pietrele pe fundul apei, acolo pe unde ar fi trebuit să curgă apa, dacă n-ar fi secat. Pietrele păreau nişte oase  rotunde, nişte rotule, ori nişte cranii micşorate de căldură“. Mai mult, acest pod are acum o altă destinaţie, este profanat, fiindcă pe el vor trece nemţii în retragere. Personajul moare, nu poate trece, fiindcă nu s-a eliberat de reminiscenţele sale de joc şi copilărie, înviind însă în mod simbolic într-o grădină cu sugestiile vieţii.

În Duios Anastasia trecea motivul trecerii nu mai este asociat unui pod concret, material, ceea ce întăreşte semnificaţiile trecerii personajului la o altă condiţie, apelând la tradiţie. Dacă lipseşte un pod concret, nu lipseşte în schimb apa, Dunărea, pe care eroii, partizanii sârbi o trec fără a fi nevoie de un pod. Anastasia trece de la o condiţie modestă la una ce ţine de altă lume decât cea contingentă, marcată de război şi de semnele unei istorii violente. Ea este învăţătoarea modestă a satului, mai mult, o suplinitoare, cea care ţine locul cuiva cu un statut bine stabilit. Anastasia dobândeşte semnificaţie întorcându-se la tradiţie, ceea ce prezentul „profan“ nu poate ierta. Vinovăţia ei este aceea că refuză legile unei realităţi degradate, rămânând credincioasă valorilor autentice, în funcţie de care se defineşte pe sine însăşi. Ca şi în cazul adolescentului din Mări sub pustiuri, moartea personajului feminin este o trecere spre altă existenţă, numele ei reţinând atenţia câtă vreme Anastasia înseamnă „înviere sau înviere pentru viaţa veşnică“.

Personajele celor trei naraţiuni sunt surprinse în această semnificativă trecere la modul duios. Dicţionarul limbii române menţionează la acest termen sensurile de „mişcător, emoţionant, mângâietor, blând, dulce“, afectiv, dar şi „jalnic, trist“. Cuvântul îşi are originea în latinescul doliosus, dureros. (Reţinem că în două dintre nuvele personajele se numesc Emil, care semnifică, după un dicţionar onomastic, „duios“ şi „blând“). Trecerea în care sunt surprinse personajele lui D.R. Popescu presupune în această situaţie un amestec de emoţie şi de afecţiune ce nu exclude însă jalea şi tristeţea, echilibrate, fără a depăşi limitele firescului omenesc. Personajele nu sunt în fond tragice (Vladimir Streinu remarca în nuvela Duios Anastasia trecea motivul Antigonei, cu toate semnificaţiile acestuia), dar, în contextul unei realităţi moderne, marcate de istorie, ele dau  replică gesturilor tragice.