ŞTEFAN BOLEA: MELANCOLIE SAU DEPRESIE?

Într-o lume lipsită de melancolie,
privighetorile s-ar apuca să râgâie.

(Cioran)

Către o imposibilă definiţie

Melancolia e dificil de definit. După Robert Burton, autorul clasicei Anatomia melancoliei (1621), este aproape întotdeauna legată de tristeţe („Tovarăşa de nedespărţit, «maica şi fiica melancoliei, chintesenţa ei, simptomul şi cauza principală» […] Ele se ivesc una din cealaltă şi se condiţionează reciproc, întregind un cerc, având în vedere că tristeţea este atât cauză, cât şi simptom al acestei boli“) şi de frică („Frica ne îmboldeşte imaginaţia să zămislească ce vrea ea, îl cheamă pe diavol să vină la noi şi ne tiranizează existenţa cu plăsmuirile fanteziei mai mult decât toate celelalte emoţii, mai ales în întuneric“). Pentru Baudelaire, melancolia este o variantă a spleen-ului: „Când ploaia îşi întinde şiroaiele ei dese/ Ca gratiile unei imense puşcării/ Şi-o hoardă ticăloasă de mari păianjeni ţese/ În creierele noastre reţele fumurii;//… – Şi lungi şi nesfârşite convoaie mortuare/ Încet şi fără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranţa-nvinsă plânge; şi rea, dominatoare,/ Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.// (tr. Al. Philippide). De asemenea, am putea spune că plictiseala heideggeriană are conexiuni şi cu melancolia, şi cu anxietatea: „Pentru noi, termenul «plictisitor» are pur şi simplu semnificaţia de greoi sau anost, ceea ce nu înseamnă însă «indiferent». […] Ceea ce plictiseşte, plictisitorul este ceea ce ne ţine în loc, şi totuşi ne lasă pradă golului“ (Conceptele fundamentale ale metafizicii). Substantivul urât, care este o combinaţie de spleen, malaise, cafard, antipatie, dezgust şi anxietate, ar putea fi aproximat melancoliei.

Cel puţin trei componente sunt „palpabile“ în structura melancoliei: prima este anxietatea, afectul (me)ontologic care vizează atât fiinţa, cât şi nefiinţa. Sentimentul nihilist al vidului interior, pe care îl regăsim şi în plictiseală, e legat de prima componentă. Mai departe, melancolia are un substrat paranoid (Secţiunile 2 şi 3). Ultima şi cea mai importantă componentă se referă la faptul că melancolia vizează moartea (fie ca sinucidere, fie ca „moarte a sufletului“) (Secţiunea 3). De la început, observăm o ambiguitate inerentă în toţi termenii apropiaţi de melancolie. Este melancolia o subspecie a anxietăţii? Ne atrage golul interior spre neant şi dincolo de noi înşine? Şi, din nou, ce înseamnă „moartea sufletului“, chestiune care este un contrasens din punct de vedere biologic? Mai mult, care este relaţia dintre melancolie şi depresie? Dacă din perspectivă psihiatrică, cele două sunt indistinctibile, mai are sens distincţia culturală dintre cele două? (Secţiunea 4) Vom încerca să aducem la lumină câteva din aceste aspecte.

Anxietate, Paranoia,
Trândăvie

Fericirea supraabundentă se varsă în anxietate sau în melancolie. Marile noastre bucurii sunt întinate de anticipaţia pierderii ulterioare. „Un vis ne otrăveşte când dormim./ Un gând ne pângăreşte-apoi trezia“ (Shelley). Cea mai infamă sperietoare, moartea, primeşte conotaţii pozitive, când avem viziunea esenţei coşmareşti a existenţei. După Robert Burton, „chiar şi în toiul bunei-dispoziţii, al veseliei şi al stării noastre de bine există un dram de tristeţe şi o umbră de amărăciune“. S-ar putea să avem un defect inerent care nu ne permite să savurăm continuu bucuria. Poate că gustul fericirii se înrudeşte cu plictiseala şi că, parafrazându-l pe Schopenhauer, plictiseala e mai lipsită de speranţă şi mai toxică decât durerea.

În viziunea lui Burton, melancolia conduce spre paranoia. Realitatea melancolicului e distorsionată de percepţia sa: „când omul îşi imaginează ceva în mod fals, tot astfel crede că sunt şi lucrurile; şi aşa va fi, iar el astfel doreşte ca aceste lucruri să fie“. Sau, în termenii lui Samuel Butler din Caracterele (1659), „melancolicul … conversează mai ales cu Imaginaţia sa, care, fiind capabilă se prezinte greşit pentru el lucrurile, îl face să creadă, că acestea par altceva decât sunt“. Melancolia şi paranoia ar putea fi forme extreme ale solipsismului: „Sunt numai Eu! Trăirea mea transcende graniţele speciei!“ Factorul proiectiv din paranoia izolează subiectul melancolic, rupându-l de alteritatea sa imediată.

„Dacă doi oameni merg împreună pe jos, au o conversaţie, îşi spun ceva în şoaptă la ureche, o glumă sau o istorioară de orice fel, el [melancolicul] are impresia că cei doi vorbesc despre el. Sau dacă aceştia stau de vorbă cu el, este dispus să răstălmăcească fiecare cuvânt rostit de ei şi să îl interpreteze cât mai rău cu putinţă. Nu suportă ca o altă persoană să se uite stăruitor la el, să i se adreseze, să glumească, să îl ia peste picior sau să fie familiar cu el, să-l strângă în braţe, să arate cu degetul spre el […] Îl munceşte gândul că este observat şi multă vreme după aceea impresia această falsă despre ce i se întâmplă continuă să-l frământe“ (Robert Burton). Paranoia conduce la o stare de vid interior şi la un soi de izolaţionism: „[Creierul unui melancolic] e bântuit ca o locuinţă cu spirite şi fantome rele, care-l îngrozesc şi-l persecută, până când rămâne gol şi abandonat“ (Samuel Butler).

Emil Kraepelin considera că melancolia/depresia are un fond paranoid în influentul Manual de Psihiatrie publicat în 1883, care a fost editat de 8 ori în timpul vieţii sale. Iată câteva din „ideile imperative“ ale depresivilor: „frica de a fi înţepat de o aşchie şi de a muri de septicemie […], impulsul de a arunca oameni în apă, frica de a fi furat pâine sau bani […], de a fi comis toate crimele menţionate în ziare“. Un anumit pacient „era chinuit de gândul că ucidea oamenii cu gândul şi se considera vinovat de moartea regelui Ludovic“. Poate că dimensiunea separatoare (solipsistă) a melancoliei este un factor agravant al maladiei: noaptea întunecată a melancoliei pregăteşte drumul către falsul, dar spectaculosul răsărit al psihozei.

„Lenevia minţii este mult mai dăunătoare decât cea a trupului. Mintea care nu este ascuţită prin folosirea ei înseamnă boală, rugina sufletului, o plagă, însuşi iadul“, susţine Burton, adăugând că trândăvia este „salteaua pe care se tolăneşte lâncezind însuşi diavolul, perna lui preferată şi locul lui de tihnă“. Orice activitate intelectuală are un efect antidepresiv şi, în termenii lui William Blake, „harnica albină n-are timp de tristeţe“. Această perspectivă protestantă („Să facem lagăre concentraţionare pentru trândavi! Să vindecăm lenea!“) pare să ignore faptul că melancolia (şi, mai mult, depresia) este o maladie care paralizează voinţa. Burton remarca: „Când fiii lui Israel au ridicat glasul împotriva faraonului din Egipt, acesta a poruncit să se dubleze norma de lucru a supuşilor săi şi să li se stoarcă şi ultima picătură de sudoare; şi cu toate astea ei şi-au dus sarcina la bun sfârşit – căci adevărata cauză pentru care se răzvrăteau şi se înrăiseră era că «ei erau puturoşi»“. Ne-am putea întreba: este Arbeit macht frei sloganul terapiei prin muncă? O variantă a principiului „veţi cunoaşte Munca şi Munca va vă elibera“ (pentru a citi greşit Ioan 8:32)? În definitiv, conform Genezei (3:17), munca este consecinţa căderii: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!“

De ce şi insomnia, şi hipersomnia (somnul excesiv) sunt ambele simptome ale depresiei? În timp ce insomnia sugerează că există un conţinut deranjant în „apele tulburi“ ale id-ului, care ar putea fi un pas preliminar spre boala mentală, hipersomnia indică, în termeni post-schopenhauerieni, că voinţa de moarte e mai puternică decât voinţa de viaţă. „Când ai insomnie, nu eşti niciodată cu adevărat adormit şi niciodată cu adevărat treaz“ (Fight Club). Am putea spune că acelaşi lucru este valabil pentru hipersomnie: somnul nu mai este o funcţie vindecătoare, ci agonie pură. Şi prin insomnie, şi prin hipersomnie, depresivul este rupt simultan de luciditate şi de tihnă, de conştiinţă şi de uitare. Cel afectat de depresie nu şi-a ales maladia, aşa cum noi putem alege să fim „albine harnice“ sau să ne „ascuţim mintea“. „Moartea fără moarte“ a depresiei, pentru a-l parafraza pe Kierkegaard, este traversarea unui infern imanent sau experimentarea damnării într-o lume fără zei şi demoni şi, mai ales, fără serotonină. De fapt, vidul şi tortura depresiei ne fac să concepem moartea într-o manieră pozitivă: dar poate că aceasta e o perspectivă optimistă, pentru că în cercurile mai adânci ale infernului, moartea ca anestezie ar putea fi înlocuită de „murirea infinită“ a agoniei.

Melancolia pe tărâmul nemuririi moarte

În Wether (1776), Goethe asociază melancolia cu soarele său negru, mai exact cu moartea. „Am petrecut o noapte înspăimântătoare şi, vai, o binefăcătoare noapte. Ea mi-a întărit hotărârea şi mi-a statornicit-o. Vreau să mor!“ Pentru absolutul Eros-ului, singura continuare calitativă este absolutul Thanatos-ului. „Moartea este principiul romantizării vieţii noastre“, în cuvintele lui Novalis. Scrisoarea de sinucigaş a lui Werther anticipează nota testamentară a lui Kurt Cobain: „Mai bine să arzi decât să te ofileşti“. Putem interpreta acest principiu mortuar astfel: e preferabil să explodăm într-o amintire traumatică decât să ne ofilim ca o antichitate burgheză prăfuită (foşti amanţi devin soţi fără viaţă). Werther continuă: „Mii de planuri, mii de proiecte se îngrămădeau în sufletul meu, şi, în sfârşit, în mintea mea a răsărit, întreg şi neclintit, cel din urmă şi unicul gând: «Vreau să mor!…» M-am culcat; şi acum, dimineaţa, în liniştea deşteptării, gândul stăruie mereu, tot aşa de puternic, în inima mea: «Vreau să mor!…» Nu e deznădejde, e o certitudine. Da, Lotte ! De ce să nu spun? Unul din noi trei trebuie să plece, şi acela vreau să fiu eu. O, iubita mea! În inima aceasta sfâşiată de multe ori s-a furişat cu furie gândul… să-l omor pe soţul tău!… să te omor pe tine!… şi să mă omor!… Acum m-am hotărât. Când te vei urca pe munte, într-o seară frumoasă de vară, adu-ţi aminte de mine cum veneam de-atâtea ori din vale, şi atunci uită-te spre cimitir, la mormântul meu, cum unduie vântul iarba înaltă, în lumina soarelui care apune…“

Cum spuneam, melancolia gravitează în jurul soarelui interior al morţii: când viaţa se goleşte de sens, devenind o tortură absurdă, melancolicul descoperă, aidoma lui Epictet, că „uşa casei incendiate e deschisă“. Suicidul ar putea fi ideea fixă a melancolicului: el aşteaptă de la moarte ceea ce credinciosul aşteaptă de la Dumnezeu. „Acum ştiu când va veni ultima dimineaţă… Când Lumina nu va mai răni nici Noaptea, nici iubirea… Când somnul va deveni un vis neîntrerupt“, scrie Novalis, adăugând că „inima mea secretă e fidelă Nopţii şi fiicei sale, Iubirea creatoare“. Eros şi Thanatos sunt identice pentru poetul german: la fel ca pentru Isolda, sobrietatea diurnă e nimic pe lângă dulceaţa Liebestod-ului. Melancolia lui Novalis ar putea fi un simptom al sentimentului de „sfârşit de lume“: „Totul îşi schimbă înfăţişarea, până şi soarele, totul îmbătrâneşte, până şi nefericirea…“ (Cioran, Tratat de descompunere)

După Schopenhauer, atunci când viaţa e absolut insuportabilă, moartea devine salutară. Dacă a fi înseamnă a suferi, a muri înseamnă a pune capăt suferinţei. Dar dacă am experimenta, asemenea domnişoarei X, una din pacientele lui Jules Cotard, care suferea de delir de negare, imposibilitatea morţii? „Domnişoara X… afirmă că nu are nici creier, nici nervi, nici piept, nici stomac, nici intestine, nu-i mai rămân decât pielea şi oasele, corpul dezorganizat [corps désorganisé] (după cum singură se exprimă). Delirul acesta de negare se extinde chiar şi asupra unor idei metafizice, care, odinioară, erau obiectul credinţelor cele mai ferme; ea nu are suflet; Dumnezeu nu există şi nici Diavolul. Domnişoara X… nemaifiind decât un corp dezorganizat, n-are nevoie să mănânce ca să trăiască, ea nu va muri de moarte naturală, va exista veşnic dacă nu va fi arsă, focul fiind pentru ea singurul sfârşit posibil“ (Du délire des négations aux idées d’énormité, 1880). Dacă moartea ar fi, de fapt, continuarea suferinţei, ca în poemul lui Baudelaire, Scheletul plugar? „Sau poate vreţi să daţi dovadă/ Că, stăpânit de-o cruntă soartă,/ Făgăduitul somn al păcii/ Nu-i sigur nici în groapa moartă,// Că şi neantul ne înşeală,/ Că însăşi moartea, vai, ne minte,/ Şi că în veci de veci, de-a pururi/ Va trebui, ca mai-nainte,/ În vre o ţară neştiută/ Să sfărîmăm pămîntul crud/ Zdrobindu-ne, pe sapă, talpa/ Piciorului de sînge ud?“ (tr. D. Iacobescu). Poate că şi iadul are subsolurile sale: dacă infernul imanent poate fi folosit ca simbol pentru lumea noastră seculară („infern = această lume“), nu este de neconceput că ar putea să existe infernuri inferioare fără nicio referinţă la ideea de paradis.

Maurice Blanchot, într-o linie de argumentaţie care aminteşte de teza sa din Conversaţia infinită referitoare la nihilismul fiinţei, susţinea în Partea focului că „ambiguitatea negativului este legată de ambiguitatea morţii. Dumnezeu este mort, ceea ce poate să însemne un adevăr încă mai crunt: moartea nu mai este posibilă […] Nu mai murim, iată adevărul, dar urmează de aici că nici nu trăim, suntem morţi trăind chiar, suntem, esenţialmente, supravieţuitori. Astfel, moartea curmă viaţa noastră, dar ea nu curmă posibilitatea noastră de a muri; ea este reală ca sfârşit al vieţii şi aparentă ca sfârşit al morţii“. Se pare că moartea şi Dumnezeu aparţin aceluiaşi context ontologic, nu numai pentru că Dumnezeu şi moartea lui Dumnezeu au o vibraţie înrudită. Dumnezeu imită moartea (nu şi invers): moartea este limita reală a existenţei noastre, în timp ce Dumnezeu este personificarea setei noastre de nemurire. În timp ce creştinii ortodocşi speră că Isus Hristos va călca „cu moartea pe moarte“, Dumnezeu nu e nimic altceva decât versiunea spiritualizată a brutalităţii biologice a morţii. Mai mult, Dumnezeu şi moartea sunt hegemonici: controlul şi puterea lor sunt autoritare, supreme şi nu poţi să te cerţi/ să te lupţi cu ei. De asemenea, cum remarcă mai mulţi autori, dacă nu ne-ar fi frică de moarte (anxietatea noastră fundamentală), n-am avea nevoie deloc de Dumnezeu („viaţa eternă“ nu e nimic altceva decât „moartea eternă“).

Pacienţii cu melancholia simplex (definiţia lui Kraepelin) sau melancolie anxioasă severă (versiunea lui Cotard) sunt ceea ce am numi azi schizofreni paranoizi. Conexiunea dintre depresivi şi paranoizi este, aşa cum am menţionat deja, inflaţia enormă a Eului, care merge în paralel cu „orbirea“ faţă de celălalt şi faţă de lumea exterioară. Mai mult, distincţia dintre interior şi exterior se estompează, fenomen observabil în filmul Repulsie (1965) al lui Roman Polanski: Eul devine o casă bântuită şi hărţuirile mecanismelor defensive ale Eului sunt personificate de cei care încearcă să pătrundă pentru a o viola pe eroina principală interpretată de tânăra Catherine Deneuve. Când nu există diferenţiere între interior şi exterior, fantezia devine realitate: „Somnul şi trezia unui melancolic sunt unul şi acelaşi lucru, încât el nu ştie cum să le distingă şi, de multe ori când visează, el crede că este complet treaz şi că are viziuni“ (Samuel Butler).

Cu toate acestea, melancolia şi depresia trebuie diferenţiate de faza nucleară a paranoiei. Psihoticul evoluează spre un soi de megalomanie magică (în termenii lui Philip K. Dick, avem un sindrom Ragle Gumm), în timp ce melancolicul devine un micromaniac dezvrăjit pentru care lipsa de valoare personală devine norma. Psihoticul e regizor şi actor principal într-un film cosmic, în timp ce melancolicul e un figurant captiv într-o hipersomnie perpetuă, experimentând inaniţia psihologică într-un univers golit de iluzii şi de negaţii seducătoare.

Melancolie? Depresie?

Putem compara diferenţa dintre depresie şi melancolie cu distincţia dintre frică şi anxietate. În timp ce frica are mereu un obiect concret, anxietatea e un soi de super-frică („frică de frică de…“) care se referă la nimicul fiinţei. Într-o manieră similară, depresia are ca origine o pierdere concretă (celebra asociaţie freudiană a depresiei cu doliul), în timp ce melancolia se referă la o pierdere ontologică (pierderea mea sau pierderea lumii mele). Reformulând una din observaţiile Juliei Kristeva, am putea spune că „orice pierdere implică pierderea fiinţei mele – şi chiar a Fiinţei. Melancolicul este un ateist radical şi ursuz“. Într-un univers post-nietzschean, acest „ateism radical“ al celui care a experimentat moartea lui Dumnezeu se poate referi fie la moartea Eului, fie la moartea Sinelui: când a murit Dumnezeu, Dumnezeul interior s-a vidat, de asemenea, de sens.

Pentru că melancoliei îi lipseşte concreteţea depresiei, este mai aeriană, mai gaya şi mai puţin definită. Depresia este durere, dar melancolia e o tristeţe acceptabilă care te lasă să respiri. E confundată cu tristeţea de cele mai multe ori. Versul trupei Garbage, „mă simt atât de bine când sunt tristă“ sau ideea lui Cioran, conform căreia „dacă ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viaţa trist fără să o ştii“, vizează mai degrabă melancolia decât tristeţea. În timp ce melancolia poate fi savurată la modul pervers, depresia are o aromă funerară, care ascunde fie doliul, fie putrefacţia sufletului care tânjeşte după anihilare.

Am mai putea intui distincţia dintre depresie şi melancolie într-un alt mod: prin muzică. Să ascultăm, de pildă, Andante grazioso din sonata pentru pian nr. 11 în La major K. 331 de Mozart. E o melodie extrem de melancolică: aceasta are un soi de dulceaţă anti-gravitaţională pe care n-o întâlnim în stările depresive, când „cerul scund şi negru ca un capac se lasă“ (Baudelaire). Apoi să trecem la Marche funèbre din sonata pentru pian nr. 2 în Si bemol Minor de Chopin, care e o piesă prin excelenţă depresivă: un urlet disociativ de doliu, înhumare şi necaz. Apoi, să ascultăm şi Adagio sostenuto, şi Presto agitato din Sonata Lunii în Do diez minor de Beethoven. Sonata e publicată în 1801, cu un an după Imnurile nopţii ale lui Novalis, având ceva din atmosfera acestui poem. În adagio avem şi melancolie graţioasă, şi depresie severă: identitatea dintre Eros şi Thanatos. În presto găsim faza maniacală a afecţiunii bipolare. Acestea sunt câteva din exemplele celebre. Alte mostre de depresie găsim în sonata cu marş funebru a lui Beethoven, în Moartea lui Aase de Grieg, în nocturnele lui Chopin. Mostre de melancolie pot fi identificate în Largo din sonata nr. 3 a lui Chopin, în Träumerei de Schumann, în Impromptus de Schubert. Iar referindu-mă la acestea, mă limitez doar la repertoriul de pian.

Cioran considera în Mărturisiri şi anateme că „există, desigur, o melancolie clinică, asupra căreia leacurile au câteodată efect; există însă alta, subiacentă până şi exploziilor noastre de bucurie, şi care ne-nsoţeşte peste tot, nu ne lasă singuri niciun moment. Nimic nu ne ajută să ne eliberăm de această malefică omniprezenţă: ea este eul nostru, pe veci faţă în faţă cu el însuşi“. Revenind la citatul pe care l-am folosit ca motto, aş putea spune că într-o lume fără melancolie şi numai cu depresie, privighetorile râgâie după ce au consumat o supradoză de Prozac.