BOGDAN POPESCU: SFÂRŞITUL LUMII PE FURIŞ

(fragment)

Sfânta de pe Vale nu era acasă, plecase la nişte rubedenii într-o aşezare destul de îndepărtată, aşa că sătenilor le luase ceva timp până să se dumirească în privinţa Sfârşitului de Lume pe care îl trăiau. Şi poate s-ar fi lămurit mai devreme dacă văduva cernită a Prezidentului n-ar fi ascuns, plină de ruşine şi sfială, cele ce le trăia în fiecare noapte după primele nouă scurse de la înmormântarea neiubitului ei soţ. Până la urmă, într-o adunare pe înserate de femei cu lucrul în mână, vorba în guşă şi urechea deschisă larg spre a sorbi cum se cuvine bârfele învăluite în miere şi venin, văduva nu-şi mai putuse ţine gura închisă şi, cu toate că se temea cumplit nu numai că alelalte n-aveau să-i dea crezare, dar că ar fi şi râs de ea, cu chicoteli ascuţite şi usturătoare, cu neputinţă de îndurat, femeia cernită îşi pornise istorisirea către surate. A zecea noapte după îngropare, Prezidentul intrase în casă, cu zgomot de blide sparte, pocnet de uşă şi vâjâieli de vânt scurte, menite să le ridice părul de pe mâini ălora de le auzeau. La început, femeia crezu că visează, mai ales că se scălda într-o moliciune cu totul neputincioasă şi simţea cum creierii îi erau învăluiţi de o apăsare leneşă, dătătoare de ameţeli şi de ţiuituri în urechi. Sta întinsă pe pat, fără să se poată mişca, şi, deşi nu izbuti să-l vadă, ghici după zgomote şi purtare că Prezidentul cel puhav îi venea în ospeţie, adus de năzăreala visului rău. După ce zgâlţâise clanţa şi trântise uşa ca de obicei, bărbatul începu să înjure şi să-i ceară nevestei socoteală pentru ce făcuse ea toată ziua, vreme în care el muncise în folosul obştii şi al familiei. Femeia, tot închipuindu-şi că visează, ştiu ce avea să urmeze. Bărbatul îi strigă că el nu cerea mai mult decât puţin respect, că o luase gata descăpăcită de altul şi armăsărită apoi de un şir lung de hăndrălăi (ajunsă aici cu povestea, văduva întrerupsese firul şi le lămurise pe surate cum, în noaptea nunţii, fusese la fel de neîntinată ca Fecioara Maria, numai că, atunci când îi săltase cămaşa şi se repezise să-i zdrenţuiască fetia, ginerică era aşa de beat, încât a doua zi nu mai ţinuse minte cum, după ce o străpunsese scurt şi dureros iar ea ţipase, adormise deasupra ei, legănat de mişcările din coţăitoare, şi pornise să sforăie cu horcăieli de vier înecat în grăsime), că, dacă nu şi-ar fi făcut el pomană cu ea, n-ar mai fi luat-o nici dracu’, că nici măcar frumoasă nu era, dacă tot nu voiseră ursitoarele să-i dea hărnicie şi pricepere într-ale gospodăriei; ce făcuse ea toată ziulica, îşi scărmănase fofoloanca de nu izbutise să dea gust la o amărâtă de iahnie de fasole?; păi, nici nu ai cum să greşeşti asemenea mâncare, se face aproape singură, toate proastele din sat o nimeresc gustoasă, numai ea nu… Şi femeia amorţită auzi şi văzu cum cratiţa se izbeşte de peretele de lângă ea, iar boabele de fasole, năclăite în zeamă groasă de roşii, dreasă cu piper, boia, mărar şi dafin, pornesc la vale, lăsând dâre unsuroase şi bine mirositoare pe varul albăstrit cu sineală. Bărbatul nu conteni cu sudalmele şi glasul lui gâjâit şi întărâtat o învinovăţea din ce în ce: mâncarea ei era o borâtură de mort, aia care îi iese pieritului pe gură când începe să-i fiarbă în burduf şi dă peste răscoale şi la care nici măcar un porc înfometat nu s-ar putea uita. Înfuriat până la turbare, bărbatul izbi cu pumnul într-o coşniţă spânzurată de un cui bătut pe jumătate în grindă. Se rostogoliră pe podeaua de pământ spoit cu balegă de cal câţiva ardei roşii uscaţi, o pungă cu boabe de porumb ciocantin pentru floricele şi un dărab de săpun cu coaja înnegrită şi mirositor a pelin. Împletitura de răchită fu urmată de oalele, cratiţele, ulcelele, paharele, lingurile, furculiţele şi toate blidele aflătoare pe plita rece, pe masa acoperită cu o foaie de muşama cafenie ori pe poliţele ţintuite de pereţi. Cuminte, nemişcată şi împăcată cu ceea ce ştia de aproape două decenii că urma să i se întâmple, femeia se puse pe aşteptat ghionţii, palmele peste faţă şi picioarele în burtă. Încercă zadarnic să se chircească, năzuind că astfel şi-ar fi pus oarecum la fereală de lovituri ochii, pieptul şi vintrele. Dar nu se petrecu nimic aşteptat. Prezidentul încetă să urle şi să spargă prin bucătăria care era şi odaie de dormit. Îl simţi cum se apropie de pat, ca o suflare călduţă de vânt; mai apucă să bage de seamă că omul ei, ca niciodată, nu se mulţumi să-i salte până la brâu poalele cămăşii de noapte ci, blând, i-o trase peste cap şi aruncă ţesătura uşoară spre tavan, cu o mişcare largă, dar lină, încât femeia avu răgaz să-şi vadă cămaşa de noapte plutind uşor, umflată de aerul pe care îl străbătea molcom, apoi aşternându-se cu un foşnet abia auzit pe podeaua plină de cioburi. Omul se lungi lângă ea şi porni s-o dezmierde domol, aşa cum muierii adormite nu i se mai prilejise. Îi mângâie fiecare petic de piele cu degetele, palmele, buzele şi, înainte să se cufunde într-o negură binefăcătoare despre care îşi închipui că era fericirea însăşi, femeia mai apucă să simtă pe obraz mireasma de cimbrişor şi de pelin răspândită de răsuflarea caldă şi răcoroasă a bărbatului care o strângea în braţe. Suratele fură străbătute cu toatele de un fior ce le umplu de ruşine de îndată ce se făcu simţit. Dar despre asta nu suflară o vorbă măcar şi săriră cu gura pe văduvă («Fă, ţie-ţi plăcu să o iei sub coadă de la strigoiu de bărbatu-tău!?»). Femeia Prezidentului nu se lăsase tulburată de vorbele cu ţepi şi le răspunsese suratelor, ai căror peri de pe mâini încă nu-şi domoliseră semeţia, că nu avea cum să ştie dacă duhul acela, ori ce ar fi fost, o pătrundea cu adevărat; ea simţea numai o fericire dincolo de trup, un soi de leşin în care intra încet, ca într-un heleşteu de miere curată şi călduţă… În visul ei, visa că visează… Iar când se dezmeticea – asta însemnând că nopţi la rând duhul acela îi fusese musafir —, de fiecare dată ţinea ascunsă în suflet o amintire care parcă nu era a ei, o rămăşiţă a unui lucru despre care nu putea spune că i se întâmplase cu adevărat («Te-a zărghit văduvia, fato… – cârâi ca o cloşcă o muiere mai în vârstă. Las’ că-ţi trece! Peste un an să pui ochii pe un om bun şi să vă luaţi, cât mai eşti tânără. Şi-o să te scotocească ăla cum trebuie, de-o să uiţi şi de Dumnezeu, şi de Dracu’, şi de strigoii din capul tău…»). Văduva se aşteptase la aşa ceva şi nu se dase bătută. Le povestise cum, în urma pândelor înfrigurate de la miezul nopţii, îl zărise pe duh venind călare pe un butoi ce se ţinea deasupra drumului, fără să-l atingă. Butoiul rămânea cuminte pe prispă iar el intra în odaia-bucătărie pe nesimţite, uneori chiar fără să deschidă uşa. Spre deosebire de prima noapte, nu spărgea blidele şi n-o ocăra. Numai îi făcea ce-i făcea şi o lăsa să plutescă în heleşteul de miere. Între timp, însă, asupra Satului cu Sfinţi începuseră să se prăvălească, una câte una sau mai multe deodată, pacostele care le răvăşeau ogoarele şi ocoalele de vite şi care, mai cu seamă, le legau bărbaţilor – dobitoace şi oameni – bărbăţia. Şi toate astea poate n-ar fi fost de ajuns s-o împingă pe văduvă la mărturisiri: prea era fericită – cu toate că nu ştia de ce – în urma nopţilor petrecute cu duhul (pe atunci nu-l numea „strigoi“), ca să îi pese cât negru sub unghie de supărările ălora din sat ori ale lumii întregi… Nu-i ţinuse prea mult fericirea din puterea nopţii: îl prinsese pe duh – de atunci încolo pornise a-i zice numai şi numai „strigoi“ – cum, după ce o lăsase pe ea să se scalde în miere străvezie şi călduţă, se strecurase şi în odaia de alături şi se destrăbălase, chiuind drăceşte şi înfăptuind lucruri de neînchipuit, cu trupul gol, alb şi adormit al fiicei lui de ani cincisprezece… Poate că văduva, doritoare până la sfâşiere de sine să-şi păstreze cât mai multă vreme cu putinţă amintirile fericirilor netrăite cu adevărat noapte de noapte, i-ar fi îngăduit, până la urmă, strigoiului să-i spurce copila, mai ales că fata nu da niciun semn că ar fi ştiut ori bănuit măcar un dram din ceea ce i se întâmpla în puterea nopţii. L-a rugat, în fiecare seară înainte de culcare, pe Dumnezeu s-o ierte, cu toate că era încredinţată că nimic din cele ce se petreceau nu era aievea, că totul era rodul minţii ei rătăcitoare şi al sufletului năzuitor la fericire. Nici prin cap nu-i trecuse că strigoii se pot prăsi, că sunt în stare să-şi răspândească sămânţa neagră în pântece de femei aflate în viaţă; se lămurise, însă, când fata, cam temătoare şi cu ochii plecaţi, îi şoptise că rânduiala femeiască din fiecare lună nu mai venise şi că nu ştia ce să facă. Văduva nu adăstase nicio clipită: s-a înfipt cu amândouă mâinile în zulufii prea tinerei desfrânate şi a poftit-o, în vreme ce o izbea cu ţeasta de perete, să-i spună cât mai degrabă cu cine se coţăise şi cum de îl învoise pe dobitoc s-o împuieze. Fata ţipase, se jurase că era fecioară, sărutase icoanele şi îmbrăţişase picioarele mamă-sii, cerşindu-i milă şi crezare. Văduva o îmbrobodise, ca să-i ascundă obrajii vineţi, ochii umflaţi şi buzele sparte, şi plecase cu ea la Sfânta de pe Vale, întoarsă acasă de la rubedenii şi dibace ca nimeni alta şi vrednică în cele femeieşti şi ale moşitului. Sfânta se cam schimbase la faţă, dar nu lăsase tulburarea să i se întrevadă în vorbe când o înştiinţase pe văduvă că fiica ei era şi una, şi alta, adică şi fată mare, şi borţoasă («Acuma, păruse baba că glumeşte, ca să mai înmoaie încrâncenarea femeii cernite, rămâne să vedem dacă Duhul Sfânt a făcut pocinogul, ori cine ştie cine altcineva…»). Femeia înnegurată nu rostise vorbe de prisos («Să lepede!») şi vrăciţa se grăbise să caute prin lădiţele de lemn pline cu leacuri. A pus-o pe fată să bea, vreme de trei zile, fiertură de năsturel şi de garoafă sălbatică şi o zeamă usturătoare făcută din frunze de dracilă stătute în frunte de tescovină. Tot în cele trei zile, trebuia să se ungă pe dinăuntrul locului ascuns cu o pomadă făcută din untură de gâscă, ţelină şi praz fierte şi scurse, răşină de pin, ulei de trandafir, miere de salcâm şi căcăreze de şobolan. Fata mai trebuia să ţopăie întruna pe călcâie, să se cocoaţe cât mai sus şi să sară, ţinându-şi picioarele drepte atunci când tălpile izbeau pământul, să salte singură pe umăr saci cu grâu şi să-i care de colo-colo («Dacă nici după astea trei zile nu lepezi, vii să te împung cu andreaua», zisese la sfârşit doftoroaia şi vrăjitoarea, cu un glas care da de înţeles că acea din urmă lucrare era de neocolit). În nopţile care urmaseră, strigoiul ieşit din trupul slăninos al Prezidentului îşi făcuse iarăşi de cap şi cu văduva, şi cu fiica îmborţoşată, cu sângele şi fetia mustind de otrăvuri. La sfârşitul răgazului pe care li-l dase, Sfânta pregătise lucrurile de trebuinţă înainte să apuce cele două să-i calce bătătura. Urmărită de ochii speriaţi ai însărcinatei, bătrâna presără o mână bună de boabe de tămâie peste jarul dintr-o tinichea afumată, aşternu pe pat un prosop curat, pe care fata mai întâi se aşeză, apoi se lăsă, tremurând, pe spate, printre icoanele răspândite pe macatul verde. Pe plită clocotea molcom un ceaun din care ieşeau aburi de buruieni de leac. Sfânta apucă o andrea lungă, de oţel înnegrit, şi o plimbă de mai multe ori, fără grabă, prin flacăra gălbuie a candelei ce străjuia icoana Fecioarei cu Pruncul. Răcori oţelul încins cu o cârpă înmuiată în rachiu (Către văduvă: «Dezbrac-o! Saltă-i genunchii şi desfă-i cum trebuie! Apucă ceaunul, înveleşte-l în ştergar şi pune-i-l cu fundul pe vintre când îţi spun eu!» Către fată: «Nu mişti nici dacă îţi crapă ochii în găvane!») şi aşeză pe pat la îndemână o cruce din lemn, găurită de cari («Acuma!», porunci baba). Femeia Prezidentului coborî ceaunul încins, îmbrăcat într-un ştergar de bumbac, pe pântecele fiicei. Sfânta socoti în gând câteva clipite, apoi împinse andreaua spre măruntaiele fierbinţi ale copilei care plângea şi icnea, fără să îndrăznească să mişte («Gata, uite, acuşica, curvulice mică!», o îmbărbătă, glumind numai cu vorba, doftoroaia). Din pântecele chinuit izbucni pe prosop, sub genunchii ţepeni, un soi de piftie însângerată. Baba apropie tămâierniţa şi crucea de lemn şi porni o mormăială rând pe rând ţâfnoasă, rea şi bătăioasă. Pe măsură ce glasul urca şi cobora, îmbrăcând în sunete vorbele de nepriceput, ghemul tremurător de sânge mucos se chircea şi se lăţea, părând că se străduieşte să se întocmească în altă alcătuire («Ieşi!», ţipă vrăjitoarea pe înţeles, cu glas poruncitor, ce nu îngăduia neascultare). Din cocoloşul tremurător ce-şi schimbase culoarea spre negru, se întrupă o jiganie nu mai mare decât un şoarec. Arătarea se ridică pe labele de dinapoi şi, dând cu ochii de cruce şi cu nasul de fumul tămâii, o porni într-o goană nestăpânită şi bezmetică prin odaia scundă şi strâmtă, scoţând urlete de diavol certat cu paloşele de foc ale Sfinţilor Arhangheli. Cu toate că făptura străbătea încăperea, izbindu-se de toate cele, cu iuţeală de glonţ, muierile avuseseră timp, înainte de pornirea goanei, să-i zărească înfăţişarea de lup mititel, dar fioros, cu colţii gata crescuţi şi cu ochii roşii înspăimântători, de jivină turbată. Pricoliciul răsturnase blidele de pe masă, azvârlise pe jos câteva dure din plită, smotocise şi scuturase o steblă de busuioc atârnată de grindă, vărsase murăturile şi rostogolise putinica în care zăcuseră, spărsese putineiul pe care Sfânta nu-l mai bătuse de zeci de ani, dar pe care nu se îndurase să-l dea ori să-l azvârle în pod, lângă alte multe hârburi, căci îl avea moştenire de la un lung şir de strămoaşe care îl daseră din mână în mână fiicelor celor mai vrednice (umbla vorba că toate vrăjitoarele din şirul cel lung de dinaintea Sfintei călăriseră putineiul în puterea nopţii, ca să le care oriunde aveau nevoie la împlinirea trebilor ascunse). Bătrâna încerca să întindă către năluca nestăpânită crucea şi tămâierniţa, dar nu izbutea să-i urmărească mişcările zăpăcitoare, însoţite de răcnete care păreau o amestecătură diavolească de răgete, chiţcăituri, guiţături, hămăieli, behăituri, orăcăieli şi chelălăituri sfâşietoare de cotarlă cu maţele străpunse de dinţii furcii. Dintr-o dată, în odaie se lăsă liniştea. Se mai auziră câteva clipite urletele care se îndepărtau şi se stingeau în întunericul de peste sat. Femeile rămaseră cu privirile lipite îndelung de ochiul de geam spart de către demon, în căutarea sa pe viaţă şi pe moarte a unui loc de scăpare din chinurile pricinuite de cruce şi de fumul înmiresmat («Piei!», mai rosti Sfânta cam cu jumătate de gură: avusese de gând să ardă de tot lepădătura drăcească; fusese, însă, mult mai mare şi mai puternică decât socotise ea şi nu o prinsese în tinicheaua cu jărăgai presărat din belşug cu boabe de tămâie). Fecioara lăuză zăcea mai departe fără să cuteze să mişte, cu genunchii desfăcuţi şi cu ochii ieşiţi din găvane pironiţi în tavanul împestriţat cu pete de muşte. În goana sa dezlănţuită, Pricoliciul o călcase pe obraji şi lăbuţele năclăite de sânge se întipăriseră pe pielea albă. Câteva dintre urmele stacojii fură spălate şi cărate la vale de lacrimi. Mamă-sa o îmbrăcă şi o puse pe picioare. În vremea asta, Sfânta ştersese, grijulie, cu un colţ de ştergar înmuiat în aghiasmă, icoanele de pe pat, pe care, de asemenea, demonul le spurcase cu călcătura. Mama şi fiica dară semne de plecare («Cât îţi dau?», întrebă femeia Prezidentului, cu glas pierit de istoveală. «Nu-mi dai nimic. Nimicuţa nu-mi dai! Lasă aşa… Mergeţi, că ăl mic nu se mai întoarce. Ăl mare, tată-său, nu ştiu ce să-ţi spun… Mergeţi… Trimite mâine pe cineva să-mi pună ochiu’ ăla de geam…») şi, înainte să deschidă uşa scârţâitoare cu ivăr greu, de fier bătut cu barosul, văduva lăsă pe colţul mesei de lemn un ban de argint de pe vremea regilor, pentru că ştia fără greş că un lucru pe veresie sau o muncă (mai ales precum cea a Sfintei) neplătită nu poate duce la nicio urmare bună.