ŞTEFAN BOLEA: SENSUL COMPLEZENŢEI
Simona Sora a debutat editorial cu eseul Regăsirea intimităţii (Cartea Românească, 2008), care a primit numeroase premii de debut. Primul său roman, Hotel Universal (Polirom 2012, 2013), a fost tradus în franceză şi croată. Ea este, de asemenea, autoarea a numeroase traduceri din literatura spaniolă şi hispano-americană. Cele două microromane (ori nuvele deghizate) noi ale Simonei Sora, Înălţarea la Ortopedie şi Musafir pe viaţă (Polirom, 2020), au o orientare în pagină şi numărătoare separată, astfel încât pot fi citite în orice ordine. În primul rând, textele prezintă o meditaţie asupra sensurilor complezenţei. Substantivul complezenţă vine din franceză (complaisance), având originea în latinul complacere, iar, în sensul fundamental, se referă la acţiunea de „acomodare la sentimentul sau gustul cuiva pentru a-i face pe plac“ (Dicţionarul Academiei Franceze). În al doilea microroman găsim o definiţie-cheie a termenului. „Complezenţa e o formă de cunoaştere, a zis domnul Stoltz. Când faci ce aşteaptă celălalt de la tine – fie că te supui regulilor lui, pe care trebuie să le cunoşti, fie dorinţelor neexprimate, pe care se presupune că le poţi ghici –, te aştepţi ca şi celălalt să facă exact ce crezi tu că ar trebui să facă. E un schimb, însă fără schimbul ăsta nici nu ajungi să-l cunoşti pe celălalt“ (Musafir pe viaţă, p. 86).
Complezenţa este înţeleasă ca un soi de cooperare cu înaltă valoare de liant transsubiectiv, apropiată de compasiunea lui Rousseau, fără de care, susţine acesta, nu am fi putut supravieţui ca specie. Problema rezidă în faptul că s-ar putea ca celălalt sa răspundă complezenţei tale cu şi mai multă dominare şi atunci complezenţa ta devine supunere. „Pentru ea [Maia], complezenţa era iadul: să mimezi bunăvoinţa, deschiderea, aprobarea, când simţi cu totul altceva; să taci şi să faci, când tăcutul şi făcutul îţi smulg organele interne unul câte unul; să înduri şi să te pui în aşteptare, printr-un «buton de complezenţă» pe care să ţi-l dezvolţi singur, ca pe-un muşchi autonom şi exersat, doar ca să eviţi conflictul. Dar nu tocmai conflictul te-ar putea elibera?“ (Musafir, p. 87). Conformarea la complezenţă ar putea fi o amorţire, un mecanism evitant, în care fugim de asumarea propriei noastre personalităţi. Această complacere este destul de aproape de ceea ce Jung numea persona şi Heidegger impersonalul „se“: un soi de inautenticitate normativă, în care imităm inconştient regulile impuse de ceilalţi.
În povestea kafkiană a lui Peter Stoltz, fratele vârstnicului de care are grijă Maia în al doilea microroman, Simona Sora ne oferă, în schimb, un model de anti-complezenţă: „Spre sfârşitul carierei [Peter Stoltz] […] începuse să cânte orice bucată muzicală în sens invers. La început disonanţele lui fuseseră apreciate, doar că toată lumea se aştepta ca după răbdarea de a-i asculta interpretarea să urmeze răsplata: muzica adevărată. În loc de asta […], el reuşea să reia sunetele în sens invers cam până la jumătatea piesei, când dizarmonia inversării aproape îl obnubila. Reflex, din acel moment regăsea armonia iniţială, care te târa cu ea până la sfârşit. De la un moment dat încolo, nu mai făcea decât să se opună armoniei, scârţâind şi urmărind jumătatea partiturii; pentru el nu mai conta nimic altceva decât să cucerească, portativ cu portativ, măsură cu măsură, notă cu notă, reversul melodiei. […] Ca să reuşească, în cele din urmă, să cânte invers, Peter Stoltz începuse să inverseze cele mai multe mişcări şi gesturi ale vieţii comune: se spăla pe dinţi de la stânga la dreapta, urca scările cu spate, găsise în cele din urmă chiar şi o modalitate să comunice cu psihologul său pronunţând anumite cuvinte invers“ (Musafir, pp. 92-3). Care ar fi contrariul complezenţei? Nesupunerea, rezistenţa, rebeliunea, „sabotajul“ (în accepţiunea lui John Kennedy Toole), la limită, chiar psihoza. Anti-complezentul spune direct „aş prefera să nu“ precum Bartleby din povestirea lui Mel-
ville. În definirea complezenţei intră multă ambiguitate. Cum am amintit, complezenţa ne-ar putea da un avantaj evolutiv, pe când anti-complezenţa sau spiritul contradicţiei (mă gândesc la personajul Richard Feverel al lui Meredith, de pildă) ar putea avea o componentă de orbire sau chiar de stupiditate: până la urmă trebuie să ne supunem comandamentelor proprii, dacă refuzăm poruncile celorlalţi (altfel intrăm în auto-anarhie).
În al doilea rând, mai ales Înălţarea la Ortopedie are puternice accente feministe şi nataliste. Pornind de la decretul 770 din 1966 din timpul regimului Ceauşescu care interzicea avortul, Simona Sora conjugă contingenţa „decreţelelor“ cu un soi de instinct al morţii freudian (o lipsă de poftă de viaţă aproape anhedonică). „Dacă vezi vreuna coborând cu bicicleta în pantă şi aterizând, fără vreo frână, în mijlocul unui lac, dacă auzi că una a sărit de la etajul doi, prin geam, sau în piscina mare după ce-a învăţat doar trei mişcări de înot, să nu te îndoieşti că e vreo decreţică. Aşa le numeau, decreţele, cuvântul era o rană deschisă, iar Maia ştia mai bine decât şi-ar fi dorit, calculase de când putuse să numere pe degete zilele exacte de la data decretului şi până la ziua ei de naştere. Erau exact 266 de zile, astfel încât că în fiecare an îşi sărbătorea două zile, una a decretului şi una a scăpării de consecinţele lui. 1 octombrie 1966 era o zi mai importantă ca propria ei zi de naştere, dată care îi marcase hotărâtor viaţa.// Decreţelele, supravieţuitoarele, erau private de instinct de supravieţuire pentru că, de fapt, nu supravieţuiseră; n-aveau chef să trăiască pentru că nu vedeau nicio scofală în asta: la ce bun s-o tot lungeşti, când jocurile sunt din start, jucate? Lor nu li se dăduse voie să intre în joc, n-aveau îndreptăţire să continue, nu cunoşteau hăţişul de compromisuri şi complezenţe şi nici regulile jocului, mai mult, nu-l puteau învăţa de la niciun maestru, oricât de bun şi adaptat vieţii“ (Înălţarea la Ortopedie, p. 128)
Trauma descoperirii Maiei a unui fetus avortat în baia spitalului, combinată cu identificarea cu cei născuţi pentru moarte (în sensul cel mai concret) este evenimentul nuclear al microromanului Înălţarea la Ortopedie. Pandantul finitudinii este sexualitatea: secţia de Ortopedie este „o insulă suspendată între sex şi moarte“ (Înălţarea, p. 43). Mai mult, Maia are prima experienţă sexuală înaintea descoperirii sinistre din baie. Amintind de Otto Rank, Simona Sora notează: „Ce copil? Era o aglomerare de celule, mai mult apă şi vid decât altceva. Şi-atunci de ce vidul ăla avea o expresie de spaimă, oroare şi stupefacţie întipărită pe faţă, de ce avea faţă şi mâini şi picioare şi tocmai trăise, în câteva ore, cam tot ce alţii trăiesc într-o viaţă întreagă?“ (Înălţarea, p. 72). Or, într-un fragment care aminteşte de o poezie a lui Georg Heym, în care cadavrele sunt deversate împreună cu gunoaiele în oceanul amniotic infinit, avortonii devin ultima materia, eşecul Eros-ului alchimic: „Ce mai contează ai cui sunt copiii ăştia prea mari să fie aruncaţi direct în toalete sau la ghenă? Oricum, ei […] au doar fraţi şi surori […] cu care se întâlnesc, la capăt, poate în cazanele Dunării…“ (Înălţarea, p. 132).
Ar putea părea o formă de cinism, dar această jelanie după născuţii întru moarte nu este neapărat validă conform principiilor proto-schopenhaueriene ale maestrului lui Dionysos, Silenus. „Binele suprem este de neatins pentru noi: să nu fim născuţi, să nu fim, să fim nimic“. Ori, dacă preferăm o versiune contemporană a acestor sentinţe, putem aminti asimetria dintre plăcere şi durere a filosofului sud-african David Benatar. Prezenţa durerii este rea, prezenţa plăcerii este bună în cazul existenţilor. Dar, absenţa durerii este bună şi absenţa plăcerii nu este rea, în cazul inexistenţilor. Aşadar, cei care nu există nu simt durerea şi nici nu deplâng absenţa plăcerii par a fi în avantaj faţă de cei care sunt născuţi să sufere sau să moară. De asemenea, cele două microromane insistă asupra faptului că identitatea de gen precedă identitatea personală. „Omenirea este masculină şi bărbatul defineşte femeia nu prin ea însăşi, ci prin relaţie cu el“ scria Simone de Beauvoir în 1949. Din perspectiva mea, identitatea personală nu va putea fi niciodată suplinită de suma determinaţiilor sexuale sau de gen: dar, aşa cum vorbim de moartea subiectului, a eului, a autorului sau a transcendenţei, probabil că ne situăm într-o zonă de tranziţie, în care încă trebuie să luptăm cu umbrele lor: iar umbra masculinităţii este, în continuare, densă.