GEORG TRAKL: POEME ÎN PROZĂ

Preschimbarea Răului

A 2-a versiune

Toamnă: umblet negru la marginea pădurii; minut al mutei părăginiri; fruntea leprosului iscodeşte de sub copacul golaş. Seară trecută de mult, acum coborînd peste trepte de muşchi; noiembrie. Un clopot sună, iar păstorul mînă o turmă de cai negri şi roşii în sat. Sub aluniş, vînătorul verde spintecă o sălbăticiune. Mîinile-i fumegă de sînge, iar umbra animalului suspină din tufiş, brună şi tăcută, deasupra ochilor omului; pădurea. Ciori care se-mprăştie; trei. Zborul lor seamănă cu o sonată, plină de veştede-acorduri şi de melancolie virilă; încet se răsfiră un nor de aur. Lîngă moară, băieţii aprind un foc. Flacăra-i fratele celui mai palid, şi-acela rîde-ngropat în părul său purpuriu; ori este un loc al omorului, pe lîngă care trece un drum pietruit. Dracilele-au dispărut, au fost ani de visare în aerul plumbuit de sub pini; teamă, beznă verde, gîlgîitul unuia care se-neacă: din iazul înstelat, pescarul trage un peşte mare, negru, chip plin de cruzime şi de rătăcire a minţii. În spate-avînd vocile trestiilor, ale oamenilor cîrtitori, acela se leagănă-n luntrea roşie peste apa-nfrigurată a toamnei, trăind în zvonurile-ntunecate ale stirpei sale, iar ochii s-au deschis împietriţi deasupra nopţilor şi-a spaimelor feciorelnice. Răul.

Ce te sileşte să stai liniştit pe treptele năruite, în casa părinţilor tăi? Negreală de plumb. Ce ridici către ochi cu mîna de-argint; iar pleoapele coboară ca-mbătate de mac? Dar prin zidul de piatră tu vezi ceru-nstelat, Calea-Lactee, Saturn; roşu. Turbat, copacul golaş bocăne-n zidul de piatră. Tu pe treptele năruite: copac, stea, piatră! Tu, un animal albastru ce tremură-ncet; tu, preotul palid care-l căsăpeşte pe-altarul negru. O surîsu-ţi în beznă, trist şi rău, încît un copil păleşte în somn. O flacără roşie a săltat din mîna ta şi-ntr-însa un flutur de noapte a ars. O flautul luminii; o flautul morţii. Ce te-a silit să stai liniştit pe treptele năruite, în casa părinţilor tăi? Jos, un înger bate la poartă cu degetul de cristal.

O infernul somnului; uliţă-ntunecată, grădină brună. Sună-ncet, în seara albastră, forma celei moarte. Floricele verzi îi flutură-n jur şi chipul ei a părăsit-o. Sau veşted se-apleacă-n bezna pridvorului peste fruntea rece a ucigaşului; adorare, flacără purpurie a voluptăţii; pierind, cel adormit s-a prăvălit pe treptele negre în beznă.

Cineva te-a părăsit la răscruce, iar tu priveşti lung în urmă. Pasul de-argint în umbra merişorilor sluţiţi. Purpuriu scînteiază fructul în rămurişul negru şi-n iarbă şarpele năpîrleşte. O! bezna; sudoarea ce se iveşte pe fruntea de gheaţă şi visele triste în vin, în birtul din sat, sub grinzile negre de fum. Tu, încă sălbăticie, năluceşti insule trandafirii din norii bruni de tutun şi scoţi din lăuntrul ţipătului sălbatic al unui grifon, cînd în jurul stîncilor negre vînează în mare, furtună şi gheaţă. Tu, un metal verde şi-năuntru o faţă de foc ce vrea să plece şi să cînte, de pe movila de oase, sumbrele vremuri şi prăvălirea de flăcări a îngerului. O! disperare prăbuşindu-se-n genunchi cu ţipăt mut.

Un mort te vizitează. Din inimă curge sîngele de el însuşi vărsat şi-n sprînceana cea neagră se-ncuibează clipa de nerostit; întunecată-ntîlnire. Tu – o lună purpurie, cînd acela apare-n umbra verde-a măslinului. Îl urmează noaptea eternă.

Noapte de iarnă

Zăpada a căzut. După miezul nopţii, beat de vin purpuriu, părăseşti întunecatul sălaş al oamenilor, flacăra roşie a vetrei lor. O, negura!

Ger negru. Pămîntul e dur, aerul are gustul fierii. Stelele tale se strîng în semne rele.

Cu paşi împietriţi, tu tropăi de-a lungul terasamentului căii ferate, cu ochii rotunzi, ca un soldat ce ia cu-asalt o tristă tranşee. Avanti!

Zăpadă amară şi lună!

Un lup roşu pe care-l sugrumă un înger. Păşind, picioarele tale zornăie precum gheaţa albastră şi-un surîs plin de jale şi de orgoliu ţi-a-mpietrit chipul, iar fruntea păleşte de voluptatea gerului;

sau se-apleacă tăcută peste somnul unui paznic trîntit pe jos în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată arde umerii trudiţi, iar vulturii lui Dumnezeu îţi mursecă inima de metal.

O, colina de piatră. Liniştit se topeşte trupul cel rece, şi uitat în zăpada de-argint.

Negru e somnul. Urechea-ndelung urmează în gheaţă potecile stelelor.

La trezire, clopotele sunară în sat. Pe poarta de la răsărit intră argintiu ziua trandafirie.

Vis şi obnubilare

Seara, tata deveni moşneag; în odăile-ntunecate împietrea chipul mamei şi-asupra băiatului apăsa blestemul stirpei degenerate. Uneori îşi amintea copilăria-i plină de boală, spaimă şi negură, jocurile din grădina-nstelată, sub tăcere trecute, sau că hrănea şobolanii în curtea-n crepuscul. Din oglinda albastră ieşea făptura subţire-a surorii şi el se prăvălea ca mort în beznă. Noaptea, gura i se deschidea precum un fruct roşu, iar aştrii sclipeau deasupra mutei sale jelanii. Visele-i umpleau casa veche a părinţilor. Seara îi plăcea să se plimbe prin cimitirul năruit, ori să cerceteze cadavrele în camera mortuară-n crepuscul, petele verzi ale putrezirii de pe mîinile lor frumoase. La poarta mănăstirii cerşea o bucată de pîine; umbra unui murg săltă din beznă şi-l înspăimîntă. Cînd zăcea în patul său rece, îl podideau lacrimi de nerostit. Însă nu era nimeni să-i pună mîna pe frunte. Cînd venea toamna, el se plimba, un clarvăzător, prin lunca brună. O, ceasurile de sălbatic extaz, serile lîngă rîul verde, vînătorile. O, sufletul ce murmura cîntecul trestiei îngălbenite; smerenie-arzătoare. Liniştit se uita, şi-ndelung în ochii de stele ai broaştei, atingea cu mîinile-nfiorate răcoarea pietrei bătrîne şi invoca povestea venerabilă a izvorului albastru. O, peştii argintii şi fructele ce cădeau din pomii sluţiţi. Acordurile paşilor săi îl umpleau de mîndrie şi dispreţ pentru oameni. La-ntoarcere, el descoperi un castel nelocuit. Zei năruiţi stăteau în grădină, jelind în amurg. Lui însă-i părea: aici am trăit anii uitaţi. Un coral de orgă îl umplea de fiori dumnezeieşti. Dar în peştera-ntunecată îşi ducea zilele, minţea, fura şi se ascundea, un lup înfocat, de chipul alb al mamei. O, ceasul în care se trîntea, cu gura de piatră, în grădina-nstelată, iar umbra ucigaşului venea deasupra lui. Cu fruntea purpurie intra în mlaştină şi mînia lui Dumnezeu îi biciuia umerii de metal; o, mestecenii-n furtună, vieţuitoarele-ntunecate ferind înnoptatele sale poteci. Ura-i ardea inima, voluptate, cînd în grădina verde a verii îl maltrata pe copilul tăcut, în al cărui chip strălucitor îşi recunoştea chipul obnubilat. Vai, acea seară la fereastră, cînd un schelet oribil, Moartea, ieşea dintre florile purpurii. O, voi turnuri şi clopote; şi umbrele nopţii cădeau de piatră asupra-i.

Nu-l iubea nimeni. În odăile-n crepuscul, minciuna şi desfrîul îi ardeau capul. Foşnetu-albastru al unui veşmînt de femeie îl ţintuia locului, şi-n uşă stătea făptura noptatică a mamei. La căpătîiul lui se ivea umbra Răului. O, voi nopţi şi stele. Seara pleca în munţi cu schilodul; pe piscul de gheaţă se-ntindea strălucirea apusului, trandafirie, iar inima lui suna încet în asfinţit. Brazii zbuciumaţi se lăsau greoi deasupra lor şi vînătorul roşu ieşea din pădure. Cînd se făcea noapte, ca un cristal i se sfărma inima şi negura îi lovea fruntea. Sub stejarii golaşi, el sugruma cu mîini de gheaţă o pisică sălbatică. Tînguindu-se, în dreapta îi apăru făptura albă a unui înger, şi-n beznă creştea umbra schilodului. Ridică însă o piatră şi-o aruncă înspre el, încît acesta o luă la fugă urlînd, iar chipul blînd al îngerului pieri suspinînd în umbra copacului. Zăcu-ndelung pe ogorul pietros şi privi cu uimire cortul de aur al stelelor. Izgonit de lilieci, se năpusti în beznă. Păşi fără suflare în casa dărăpănată. Un animal sălbatic, el bău în curte din apele-albastre ale fîntînii pînă simţi frigul. Cu febră şezu pe trepetele-ngheţate, turbînd către Dumnezeu c-o să moară. O, chipul cel gri al spaimei, cînd îşi ridica ochii rotunzi spre gîtul tăiat al unui hulub. Furişîndu-se pe scări ciudate, întîlni o tînără evreică şi-o apucă de părul ei negru şi-i astupă gura. O putere vrăjmaşă îl urma pe uliţe sumbre şi-un zornăit de fiare îi sfîrteca urechea. Pe lîngă zidurile-ntomnate, el, ministrant, îl urma liniştit pe tăcutul preot; sub copacii uscaţi, respira-mbătat stacojiul acelui veşmînt venerabil. O, discul năruit al soarelui. Martirii dulci îi istoveau carnea. Într-o clădire de pasaj pustiită, făptura-i însîngerată îi apăru-mbîcsită de gunoi. Mai adînc iubi lucrările sublime ale pietrei; turnul care cu schimonosiri infernale ia noaptea cu-asalt albastrul cer înstelat; mormîntul rece, în care-i păstrată inima de foc a omului. Vai acelei vini de nerostit ce vesteşte urgia. Cînd însă el, fiinţă învăpăiată, trecea cugetînd, pe sub copacii golaşi, în josul rîului întomnat, un demon în flăcări îi apăru, într-o mantie de păr, sora. La trezire, stelele se stinseră la căpătîiul lor.

O, stirpe blestemată. Cînd în odăile spurcate fiecare destin e-mplinit, Moartea intră cu paşi putrezi în casă. O, afară de-ar fi primăvară şi-n pomu-nflorit ar cînta o pasăre drăgălaşă. Dar puţina verdeaţă se usucă-nfiorător la fereastra fiinţelor nopţii, iar inimile-nsîngerate cugetă încă la Rău. O, amurgitele drumuri de primăvară ale cugetătorului. Mai drept îl bucură desişu-nflorit, semănătura proaspătă a ţăranului şi pasărea cîntătoare, creatura blîndă a lui Dumnezeu; clopotele serii şi frumoasa comuniune a oamenilor. De şi-ar uita destinul şi ghimpii spinoşi. Liber înverzeşte pîrîul, unde-argintiu îi calcă piciorul, iar un copac vorbitor foşneşte deasupra capului său înnoptat. Ridică deci şarpele, cu mîna subţire, şi-n lacrimi de foc inima i se topi. Sublimă e tăcerea pădurii, bezna-nverzită şi vieţuitoarele-acoperite de muşchi, ce prind să fîlfîie cînd se face noapte. O fiorii, cînd fiecare vina şi-o ştie, umblînd pe poteci înspinate. Găsi deci în tufa de spini făptura cea albă-a copilei, sîngerînd să se-agaţe de mantia mirelui său. El însă-ngropat în părul său de oţel sta mut şi pătimind în faţa ei. O îngerii strălucitori pe care-i împrăştia vîntul purpuriu al nopţii. Multe nopţi avu culcuş în peştera de cristal şi lepra-ncolţea argintiu pe fruntea lui. O umbră, el cobora poteca mărginaşă sub stelele-ntomnate. Cădea zăpada, iar negura albastră umplea casa. Precum a unui orb răsuna vocea aspră a tatălui şi descînta groaza. Vai gîrbovei arătări a femeilor. Se năruiră, sub mîinile-ncremenite, rodul şi catrafusele stirpei înspăimîntate. Un lup îl sfîrtecă pe-ntîiul născut, iar surorile fugiră în grădinile-ntunecate, la moşnegii osoşi. Un vizionar înnoptat, acela cînta lîngă zidurile năruite, iar vocea lui devora vîntul lui Dumnezeu. O, voluptatea morţii. O voi copii ai unei stirpe-ntunecate. La tîmpla aceluia luceau argintiu florile rele-ale sîngelui, luna cea rece în ochii-i sfărmaţi. O, noptaticii; o, blestemaţii.

Adîncă-i aţipirea în otrăvuri întunecate, plină de stele şi de chipul alb al mamei, cel de piatră. Amară e moartea, hrana celor împovăraţi de vinovăţie; în rămurişul brun al arborelui genealogic se fărmiţau rînjind feţele pămîntii. Acela însă cînta-ncet în umbra verde a socului, cînd se trezi din vise rele; dulce tovarăş de joacă, un înger trandafiriu se-apropie, încît el, o sălbăticiune blîndă, aţipi către noapte; şi văzu chipu-nstelat al purităţii. Auriu se lăsau florile-soarelui peste gardul grădinii, cînd se făcea vară. O, sîrguinţa albinelor şi frunzişul verde al nucului; vijelii trecătoare. Argintiu înflorea şi macul, purta-n capsula verde ale noastre noptatice vise-nstelate. O, ce liniştită era casa, cînd tata se săvîrşea în beznă. Purpuriu se coceau fructele-n pom, iar grădinarul îşi atingea palmele aspre; o semnele miţoase în soarele strălucitor. Seara însă liniştit intra umbra mortului în cercul jelitor al alor săi şi cristalin îi suna pasul peste pajiştea-nverzită din faţa pădurii. Tăcuţi se adunară la masă; muribunzi, cu mîini de ceară frînseră pîinea ce sîngera. Vai ochilor de piatră-ai surorii, cînd în timpul mesei nebunia ei trecea pe fruntea noptatică-a fratelui, iar sub mîinile pătiminde-ale mamei pîinea se prefăcea-n piatră. O putreziţii, cînd cu limbi de argint ei tăinuiau infernul. Lămpile se stinseră dar în recea-ncăpere şi de sub măştile purpurii se priveau în tăcere suferinzii. Toată noaptea fremătă o ploaie şi-nvioră păşunea. Cel în beznă urmă, prin sălbăticia spinoasă, potecile-ngălbenite prin grîu, cîntecul ciocîrliei şi liniştea blîndă a crengilor verzi, ca să afle-alinare. O, voi sate şi trepte-acoperite de muşchi, privelişte-nvăpăiată. Paşii însă pregetă ciolănoşi deasupra şerpilor adormiţi la marginea pădurii şi urechea urmează mereu ţipătul turbat al vulturului. Seara el găsi o pustietate pietroasă, cortegiul unui mort în casa-ntunecată a tatălui. Nour de purpură îi înnoură capul, încît se prăbuşi tăcut, un chip selenar, peste sîngele şi efigia sa; de piatră, căzu-n gol, cînd în oglinda sfărmată, un tînăr muribund, apăru sora; noaptea devoră stirpea blestemată.

Revelaţie şi declin

Stranii sînt potecile-nnoptate-ale omului. Cînd treceam, plimbîndu-mă-n somn, pe lîngă odăile de piatră şi-un opaiţ liniştit ardea-n fiecare, un sfeşnic din cupru, şi cînd mă trînteam pe pat înfrigurat, la căpătîi stătea din nou umbra neagră-a străinei, şi-n tăcere îmi ascundeam chipul în mîinile domoale. La fereastră-nflorise albastru şi hiacintul, iar vechea rugă se ivea pe buza purpurie a celui care respiră, lacrimi de cristal picau de pe pleoape, plînse pentru-amarnica lume. În ceasul acesta eram, odată cu moartea tatălui meu, fiul alb. Fiori albaştri stîrnind, vîntul nopţii sufla dinspre colină, tînguirea-ntunecată a mamei pieri din nou, şi-am văzut în inima mea infernul cel negru; minut al liniştii lucitoare. Încet, din zidul de calcar ieşi un chip de nerostit – un tînăr muribund –, frumuseţea unei stirpe-ntorcîndu-se-acasă. Răcoarea pietrei cuprinse alb-selenar tîmpla veghind, paşii umbrelor se pierdură pe treptele năruite, o horă trandafirie-n grădină.

Stăteam tăcut în birtul părăsit, sub grinzile-afumate, şi singur lîngă vin; un cadavru strălucitor aplecat deasupra unei întunecimi şi-un miel mort îmi zăcea la picioare. Făptura palidă-a surorii ieşi din albăstrimea în descompunere şi astfel vorbi gura-i însîngerată: Înţeapă, spinule negru. Ah, braţele de-argint încă-mi răsună de vijelii înverşunate. Scurge-te, sînge, din picioarele selenare, înflorind pe poteci înnoptate, peste care şobolanul se strecoară ţipînd. Voi aştri, licăriţi în arcuitele mele sprîncene; şi-ncet sună inima-n noapte. O umbră roşie cu sabie de flăcări dădu năvală în casă, cu fruntea de zăpadă o luă la fugă. O, moarte amară.

Şi-un glas întunecat vorbi dintru mine: Murgului meu i-am frînt gîtul în pădurea-nnoptată, cînd nebunia sălta din ochii lui purpurii; umbrele ulmilor cădeau peste mine, albastrul rîs al izvorului şi răcoarea neagră a nopţii, cînd eu, un vînător sălbatic, goneam o sălbăticiune înzăpezită; în infernul de piatră muri chipul meu.

Şi lucind, o picătură de sînge căzu în vinul celui singur; iar cînd am băut din el, avea gust mai amar decît macul; şi-un nor negricios îmi învelea capul, lacrimile cristaline de îngeri damnaţi; şi-ncet curgea sîngele din rana de-argint a surorii, şi-o ploaie de foc peste mine cădea.

Să umblu vreau la marginea pădurii, o fiinţă tăcută căreia soarele miţos i-a picat din mîinile mute; un străin pe colina-nserată, care plîngînd îşi ridică pleoapele peste oraşul de piatră; o sălbăticiune ce stă liniştită în pacea bătrînului soc; o capul amurgit iscodeşte fără astîmpăr, sau paşii şovăielnici urmează de-a lungul colinei norul albastru, stelele grave de-asemeni. Molcom, semănătura verde lunecă lăturiş, însoţeşte sfios căprioara pe potecile-acoperite de muşchi ale pădurii. Colibele sătenilor s-au închis amuţite şi-nspăimîntă, în acalmia neagră, albastra tînguire a pîrîului.

Cînd însă coboram pe poteca de stîncă, m-apucă nebunia şi-am ţipat dintr-odată în noapte; şi cînd mă-ncovoiam cu degete de-argint deasupra tăcutelor ape, am văzut că m-a părăsit chipul. Iar glasul cel alb îmi vorbi: Omoară-te! Suspinînd se ridica în mine umbra unui copil şi mă privea strălucitoare cu ochii de cristal, încît plîngînd m-am trîntit sub copaci, sub teribila boltă-nstelată.

Drumeţie zbuciumată printre pietre sălbatice, departe de cătunele serii, de turmele-ntorcîndu-se-acasă; în depărtare, pe pajiştea de cristal, paşte soarele scăpătînd şi zguduie cîntarea-i sălbatică, ţipătul singuratic al păsării murind în tihna albastră. Tu însă-ncet vii în noapte, cînd zăceam veghind pe colină, sau turbînd în vijelia primăverii; şi tot mai neagră, melancolia-nnourează capul retras, fulgere cumplite-n-
spăimîntă noptaticul suflet, mîinile tale îmi sfîrtecă pieptul fără suflare.

Cînd treceam prin grădina-n crepuscul, iar făptura neagră a Răului se ferea de mine, m-a cuprins liniştea de hiacint a nopţii; şi-n luntrea-ncovoiată pluteam peste iazul tihnit şi dulcea pace îmi atingea fruntea de piatră. Mut zăceam sub sălcii bătrîne, iar cerul albastru era sus deasupra mea şi plin de stele; iar cînd pieream contemplînd, teama şi durerea cea mai adîncă mureau în mine; şi-n beznă se ridică strălucitor umbra albastră-a băiatului, cîntarea cea blîndă; pe aripi selenare, deasupra coroanelor înverzite, a stîncilor de cristal, se ridică chipul alb al surorii.

Cu tălpi de argint coboram treptele-nspinate şi păşeam în încăperea văruită. Un sfeşnic ardea liniştit înăuntru şi-n tăcere îmi ascundeam capul în văluri purpurii; iar pămîntul a lepădat un cadavru de copil, o plăsmuire selenară, care ieşi domol din umbra mea şi cu braţe sfărmate căzu în prăvălirea de piatră, zăpadă fulguită.

Amintire
Preschimbarea Răului

1-a versiune (fragment)

Liniştit avea culcuş, în peştera-nnoptată, copilul ce-asculta pe furiş, în talazul albastru-al izvorului, dangătul unei flori strălucitoare. Iar din zidul năruit ieşea făptura palidă a mamei şi-n mîinile-aţipite ea-l purta în grădină, plimbîndu-se-n somn, pe cel întru durere născut. Şi aştrii erau stropi de sînge lucind prin rămurişul golaş al bătrînilor arbori, şi cădeau în părul aspru al înnoptaţilor, iar băiatul ridica-ncet pleoapele purpurii, fruntea de-argint suspinînd în vîntul nopţii.

Veghind în grădina-nserată, în umbra liniştită a tatălui, o cum se-nspăimîntă-acest cap strălucitor ce rabdă-n răcoarea albastră, şi tăcerea în odăi întomnate. O luntre de aur, soarele cobora pe colina însingurată, iar crengile grave-amuţesc la căpătîi. Liniştit e-ntîlnit, în albăstrimea jilavă, chipul aţipind al surorii, îngropat în părul ei stacojiu. Pe-acela noaptea-l urmă negricios.

Ce te sileşte să stai aşa liniştit, pe năruita scară-n spirală, în casa părinţilor tăi, şi sfeşnicul pîlpîitor se stinge în mîinile subţiri. Oră a negurii însingurate, trezire mută-n pridvor, în livida urzeală a lunei. O surîsul Răului, trist şi rece, încît păleşte obrazul trandafiriu al celei adormite. Stîrnind fiori, un văl negru-acoperea fereastra. Iar din acea inimă sălta o flacără şi argintiu ardea în beznă, o stea cîntătoare ‹.› Tăcute, potecile cristaline ale copilăriei se scufundau în grădină

*

Aforism 1

Doar cel care dispreţuieşte norocul ajunge la cunoaştere.

Aforism 2

Sentiment în momentele existenţei asemănătoare morţii: Toţi oamenii sînt vrednici de iubire. Trezindu-te, simţi amărăciunea lumii; în aceasta constă întreaga-ţi vinovăţie nedezlegată; poemul tău, o ispăşire imperfectă.