Mihai Măniuţiu

• Mihai Măniuţiu. Foto: Nicu Cherciu.

EUGENIA SARVARI: Sînteţi un credincios al teatrului, iar fapta dumneavoastră stă mărturie: o mulţime de spectacole de teatru montate pe scenele ţării şi ale lumii. Sînteţi un credincios al cuvintelor meşteşugite, coagulate în faptele-cărţi.

În lungul timp al claustrării, ce aţi înfăptuit în cele două credinţe ale dumneavoastră?

MIHAI MĂNIUŢIU: Sunt un om al proiectelor, ele îmi menţin, la o cotă acceptabilă, tonusul psihic. Apoi, timpul nu a fost chiar atât de lung, eu nu l-am resimţit ca atare, fiind obişnuit, în perioadele când scriu, să trăiesc destul de izolat. Greul, de fapt, abia urmează… Până una-alta, sper ca toamna asta, să-mi apară un nou volum de versuri, la Tracus Arte, editura care mi-a publicat majoritatea cărţilor de poezie. Titlul volumului este Bufonerii şi litanii – şi el reflectă oarecum starea dublă, contradictorie, pe care am avut-o în perioada stării de urgenţă (când, colac peste pupăză, întors fiind din străinătate, a trebuit să mă supun, împreună cu Anca, soţia mea, şi unei carantine necesare şi stricte, de peste două săptămâni). Primele poeme ale volumului sunt de acum vreo doi ani, iar ultimele le-am scris în martie-aprilie. Începând din mai, am lucrat, cu pauze, la un volum de proze scurte, care va fi gata… când va fi gata. Probabil, totuşi, că îl voi încheia în acest an.

În februarie-martie 2021, dacă toate merg bine, sau, mă rog, măcar binişor, ar trebui să-mi apară, la editura Humanitas, romanul scris în urmă cu un an – A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce.

Cât despre teatru… toate proiectele pe care urma să le realizez au fost, fireşte, amânate. Voi reveni pe scenă cel mai devreme în aprilie, anul viitor, la Teatrul dramaturgilor români, din Bucureşti, unde, în funcţie de bugetul pe care îl va avea teatrul şi de evoluţia pandemiei, voi face unul sau două spectacole.

E.S.: De ce două spectacole şi de ce acolo?

M.M.: E simplu, pentru că m-am lăsat contaminat de entuziasmul şi energia lui Marius Bodochi, directorul teatrului. În teatru, sunt foarte atent şi sensibil la ceea ce îmi transmit „ceilalţi“. Ceilalţi, adică echipa, sunt mai importanţi decât mine.

Altfel, n-am avut timp să mă plictisesc. Teatrul Naţional din Cluj, al cărui manager sunt, m-a solicitat îndeajuns ca să mă simt mereu în contact cu foarte multă lume, chiar dacă mai ales în noua formulă, online. Şi mă bucur că TNC a ieşit „neşifonat“ din perioada asta dificilă, realizând pentru publicul său aproape 400 de evenimente online. Curând, foarte curând, porţile teatrului se deschid pentru public. Sunt neliniştit, emoţionat, tensionat. Mai vorbim după ce asta se întâmplă.

E.S.: În vremea din urmă am trecut printr-o etapă de sărăcire a schimbului de energii dintre actor şi spectator prin interpunerea ecranului rece. Cum credeţi că poate fi depăşită această încremenire în formă?

M.M.: Teatrul a traversat crize mai devastatoare, mai grave decât criza actuală, cauzată de pandemie. E dur, e trist, uneori îţi vine să laşi garda jos. Eroare! Să privim şi să trăim actuala criză ca pe ceva excepţional şi, în niciun caz, să nu intrăm în rutina crizei. Chiar dacă va mai dura un an sau doi… Să privim tot ce ni se întâmplă – tocmai pentru că e halucinant şi coşmaresc – ca  pe ceva excepţional şi să nu intrăm în rutina dezastrului – ăsta e îndemnul pe care mi-l şoptesc la începutul fiecărei noi zile, chiar dacă ziua respectivă nu-mi aduce nicio rezolvare, ci zeci de noi probleme.

E.S.: Tot acum s-au mai adîncit încă două singurătăţi: aceea a regizorului şi a actorului. În ce constă, de fapt, misterul relaţiei dintre ele?

M.M.: Toţi actorii care-mi sunt dragi şi de care mă simt aproape au traversat perioada asta fără a dramatiza inutil situaţia. Am fost, regizori şi actori, mai solitari, însă, în egală măsură,  solidari – extrem de solidari. Oricum, indiferent în ce direcţie va merge teatrul de aici înainte, eu cred că e prea devreme pentru nostalgii. Şi e deja prea târziu pentru regrete.

E.S.: Dacă ar fi să alegeţi o întrebare, pe care, neavînd unghiul potrivit, nu am pus-o, care ar fi aceea?

M.M.: Dacă îmi place sau ştiu să practic exerciţiul tăcerii, că prea vorbim întruna cu toţii despre câte-n lună şi-n stele. Iar răspunsul ar fi că încerc. Şi de câte ori reuşesc, mi se pare că aud vocile silenţioase, secrete ale lumii – care ne spun, în felul lor enigmatic, că salvarea e aici, la numai un pas, la îndemâna noastră.

Interviu realizat de

Eugenia Sarvari