O bine structurată antologie din poezia lui Zaharia Stancu, realizează Mircea Moţ (O sută şi una de poezii. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017), aducând astfel în actualitate pe unul dintre cei mai de seamă scriitori ai perioadei noastre postbelice. Pentru generaţiile tinere, ipostaza lirică a lui Zaharia Stancu e ca şi necunoscută. În ciuda faptului că în proza lui lirismul abundă, ca atitudine, ca viziune poetică – mă gândesc la romanele Uruma sau la Ce mult te-am iubit etc., – poezia propriu-zisă a acestuia a fost aproape tot timpul neglijată, în ciuda faptului că a cultivat o lirică de rară sensibilitate evocatoare a peisajului câmpiei Teleormanului, din care parte de ţară îşi află obârşia.

După anii copilăriei şi ai tinereţii timpurii în care a dus o viaţă neliniştită, căutând a-şi afla rostul real în lume (a schimbat o mulţime de meserii, biografia lui asemănându-se oarecum cu aceea a marilor vagabonzi ai literelor universale: Jack London, Maxim Gorki, Martin Andersen Nexö ş.a.), s-a fixat definitiv în spaţiul gazetăriei interbelice, dar publicând şi versuri în revistele vremii: Adevărul Literar şi Artistic, Vieaţa nouă, Gândirea, Ţara noastră etc., debutând editorial cu volumul Poeme simple (1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români.

În peisajul literar al Bucureştilor acelor ani, a fost o apariţie aparte, remarcabilă, având o ţinută elegantă de veritabil cuceritor. Portretul, de efigie, i-l face Artur Silvestri în Postfaţa la ampla antologie de Poezii (1987): „Prin 1922, în lumea gazetărească a Bucureştilor, îşi făcu apariţia un tânăr subţiratec şi înalt, care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată atenţia la el era o privire verzuie şi mocnită, misterioasă şi prevestind primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de soare, şi buzele trădau o senzualitate de mediteranean; sprincenele conjugate şi stufoase sporeau impresia de creatură sălbatecă, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligenţă decât o documenta psihologiceşte. Acest tânăr cu înfăţişare hotărâtă, lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac, venea din Roşiorii de Vede ai Teleormanului şi se numea Zaharia Stancu“.

Dacă publicistica l-a condus în anii sfârşitului de deceniu ’30 la o orientare angajată antifascistă, pentru care a şi fost internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943), poezia din acei ani se caracterizează printr-o armonioasă evocare a ţinuturilor campestre, în ambianţa cărora pare a se reculege într-o înfrăţire funciară cu natura: „De-aseară stau în câmp, întins pe-o claie,/ Încheagă roua cu răcoarea perle./ O stea se surpă, negura o taie,/ Pădurea fluieră cu zvon de mierle./ Şi iată: zorii alergând prin fum/ Deschid în zare geană viorie./ Mă scol şi-aştept cu gând tâlhar la drum/ Paşi goi prin iarbă, râurată ie” (Pândă). Nu e aici un refugiu, o evadare din freamătul social, cât o căutare de sine în liniştea peisajului ancestral, unde se şi vede împlinit alături de o iubită, nenumită însă: „Dac-ai veni-n grădină, ţi-aş arăta în zori/ Albine cum se roagă smerite şi se-nchină/ Pe fiecare dintre sălbaticele flori,/ Ca-ntr-o bisericuţă de rouă şi lumină“ (Grădină în zori). Atmosfera e în felul său bucolică; peisagistica pe care o cultivă se înscrie în manieră tradiţională, aflată în bună vecinătate cu ritualica fals-pastorală pillatiană. Scrie poeme de iubire, scurte (catrene, octaviane), alcătuind astfel, segmentat, cicluri rapsodice de mărturisitoare apartenenţă biografică la lumea rurală,  lume cu un freamăt diurn, mirabil, în care îşi cheamă (invită) iubita să-l însoţească, pentru a participa împreună la ceremonialul existenţial, fascinant, al revelării naturii cu mirajul ei frust, primordial. Sunt de-acum poemele mai ample din ciclul Scrisori din câmpie: „Dac-ai veni, hulubii-n zbor rotat/ Ar împleti cunună peste casă/ Şi soarele, lângă poteci culcat,/ Ţi-ar săruta pantofii de mătasă.// Prisaca ar trimite o albină/ Ca să-ţi aducă miere în ulcior,/ Şi merii, rezemaţi într-un picior,/ Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină.// Şi eu ţi-aş cere mâna cu brăţară/ Şi te-aş ruga să-ţi porţi cu mine paşii/ Pe unde veseli fluieră cosaşii/ În ochi cu ziua blândă şi sprinţară (…) Pe lunci am întâlni cirezi cu boi/ Şi bivoli graşi cu şoldurile strâmbe,/ Şi-amiaza le-ar zvârli pe spate trâmbe./ De vâlvătăi, ca nişte şaluri moi.// Şi-acele drumuri ne-ar aduce-ntoarse/ Lângă căsuţa albă, cu livadă,/ Şi ne-am lăsa făpturile să cadă/ De dor şi trudă-n umbră deasă, arse.// Şi când amurgul ar suna tălăngi/ Îngenuncheaţi, smeriţi, cu suflet greu,/ Noi l-am vedea plutind pe Dumnezeu/ Prin nesfârşirile de crăngi…“ (Ademeniri).

Apropierea de revista Gândirea şi de programul teoretic al acesteia, orientat spre o mistică ortodoxă, aduce accente noi în lirica lui Zaharia Stancu, dându-i perspectiva unei incantaţii şi meditaţii de ordin religios: „Simt fiecare fir de iarbă nouă/ Cum încolţeşte-n câmpuri răsărite/ Şi fiecare floare cum tresare/ Când zările îi plâng pe pleoape rouă (…) Şi cum la mine-n suflet Dumnezeu/ Şi-ascunde seara trupul gol şi ud“ (Tristeţe) sau, încă şi mai…  explicit: „Te caut, Maria, te caut,/ În grădinile Ierusalimului pierdut./ In icoanele roase de ani,/ În obrazul ciuntit al lumii.// Te caut, Maria, te caut,/ Lângă zidurile fără cuvinte,/ Lângă copacii muţi şi pletoşi,/ Lângă pietrele vechi din Magdala“ (Maria). Sunt introduse în peisagistica sa şi scene evocatoare, de sorginte biblică: „Păstorii se-ntorceau în somn pişcaţi de purici./ Îngerii n-au sunat din trâmbiţe,/ Nu s-au cutremurat înălţimile,/ Magii îşi iubeau pe covoare moi ţiitoarele.// Dar vitele în adevăr rumegau paie,/ Maria se zbuciuma în adevăr în sânge./ Şi în vreme ce ochii lui Iosif creşteau văpaie,/ Pruncul trandafiriu a prins a plânge“ (Naşterea). De asemenea, importantă este descoperirea poeziei vitaliste a lui Serghei Esenin, din care şi traduce un volum de poeme, în 1934, ce avea să dea imagisticii sale un dramatism mai accentuat, pregnant vizibil în cel de al doilea volum, apărut la o distanţă de un deceniu faţă de cel al debutului, Albe (1937). Biograficul se confundă aici osmotic cu detaliile naturii asumate sieşi: „Amarul din coaja nucilor crude,/ Amarul din rodul pământului vechi/ Aleargă prin sângele meu vajnic/ Ca un blestem puternic, din bătrâni.// Amarul din seva cucutei înalte,/ Amarul din apele mărilor verzi/ Aleargă prin sângele meu, prin ochii/ Pe care-i plimb, verzi, peste lume“ (Amar). Nu lipsesc nici reverberaţiile de inspiraţie istorică, dar acestea nu par a avea vigoarea verismului din lirica sa spontană.

În volumul Clopotul de aur (1939), revine la miniaturismul liric de la începuturile creaţiei, versurile fiind încărcate însă, de-acum, de o chintesenţializare a peisajului, într-un soi de expresie sintetică, lapidară, aforistică, aidoma panseului: „Poate mi-e prea drag câmpul, livada, codrul sur,/ Podgoriile, boii, albinele şi mânjii/ Ce trec, năluci sirepe, prin porumbişti brumate…/ Poate mi-e prea drag câmpul, livada, codrul sur“ (Poate). E patetic şi în descântecele cu care îşi cheamă mereu alături iubita, într-o alăturare sau, mai degrabă, într-o investire (împodobire) a acesteia cu nimburi vegetale, pline de vitalitate ale naturii pure: „Când vei veni prin soare, pe drum cu bălării,/ Albinele-ţi vor pune coroane aurii./ Măceşii vor zâmbi cu gurile lor roşii/ Spre gleznele rotunde şi-obrajii tăi, frumoşii” (Când vei veni). Toată poezia aceasta musteşte de sevele tari ale vegetaţiei câmpiei, pe care o descrie în tablouri picturale pline de culoare şi viaţă vibrantă – peisaje lucrate detaliat de penelul unui versat artist al miniaturisticii: „Amurgul cade-n ape, se-ntunecă şi moare,/ Dar boii mai rămân cu stelele în coarne:/ Vii petece din ziua păscută pe răzoare,/ Din ziua care mâine din nou o să se-ntoarne“ (Amurgul cade-n ape).

În 1940, publică un nou volum, Pomul roşu, care marchează începutul unei alte etape de viaţă şi de poezie. E încă tânăr, n-a împlinit patruzeci de ani, însă presimte apropierea amurgului, pe care îl cântă în poeme melancolice, întorcându-şi privirile (oarecum uimite de atât de grabnica trecere a vieţii) spre un trecut al tinereţii trăite sub zodia robusteţii ţărăneşti  de odinioară („Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp./ Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă./ Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit./ Da: mi-am julit genunchii în vişini şi cireşi“ – Da: am crescut cu macii…). Toate volumele care au urmat, Iarba fiarelor (1941), Anii de fum (1944) şi iarăşi după o pauză de peste două decenii: Cântec şoptit (1970), Sabia timpului (1972), Cântecul lebedei (1973), Masa tăcerii (1974) – s-a stins din viaţă în 1974 –, aduc în muzicalitatea lor clasică, în tonalitatea versurilor mereu vibrante, reverberaţii elegiace, de tristeţe profundă, cumpănită totuşi. Poezia de dragoste e copleşită de nostalgii („Ieri erai încă tânără, ca frunzele,/ Ieri erai încă zarzăr şi plop,/ Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele /…/ Ieri erai încă podgorie în pârg,/ Ieri erai încă sprintenă ca mânjii“ – Ieri erai încă tânără), un presentiment al sfârşitului devine obsedant: „Cu fiece pas mă apropii/ de neagra, de tainica margine (Elegie), privirea e retrospectivă: „Viaţa mea s-a dus pe ape, cu apa,/ Zilele mele s-au dus pe vânt, cu vântul“ (Fără şa, fără căpăstru), dar e încă viguros în atitudinea existenţială în care a fost mereu angajat: „Tot mai repede mi se apropie seara,/ Dar spada mi-a rămas ageră, spada.// Mulţi zăvozi m-au lătrat, m-au muşcat (…) Arunc după ei cu toiagu-mi hapsân (…) Soarele e bătrân, dar e tot soare” (Cântec de toamnă).

Angajamentele sociale, pe care le-a slujit în proză după imperativele momentului, primesc în poezie – cu lucidă mărturisire de credinţă – o altă justificare, el definindu-şi tranşant ataşamentul ţărănesc al iubirii gliei de care s-a simţit întotdeauna legat fiinţial, dând astfel, poate, cea mai frumoasă odă patriotică, de azi: „Patria este ţărâna pe care o calc,/ E văzduhul pe care îl respir,/ Patria e zumzetul albinelor/ Care culeg mierea din flori./ Patria e acest câmp neted ca-n palmă,/ Pe care foşnesc lanuri de grâu, de secară,/ Patria sunt dealurile cu struguri,/ Apele cu peşti de argint şi de aur,/ Munţii cu creste pletoase, cu prăpăstii adânci,/ Cu ciute şi cerbi, cu mistreţi şi cocoşi/ Îmbrăcaţi în pene albastre, cu pinteni./ Patria e cerul cu soare, e cerul cu nori,/ E cerul cu lună şi e cerul cu stele./ Fraţii mei, surorile mele./ Ţărâna străbunilor mei“ (Patria).

Cântăreţ al câmpiei, al iubirilor tandre, al nostalgiilor vârstei tinereţii, Zaharia Stancu s-a distins în cadrul liricii interbelice ca un continuator şi înnoitor totodată al poeziei tradiţionale, apropiat, ca duh al autohtoniei, de Ion Pillat, împreună cu care a şi alcătuit o Antologie a poeţilor tineri (1934), fără a participa ulterior, cu versuri festiviste, la asaltul proletcultist în epoca de după război, când şi-a consacrat scrisul, aproape în întregime, prozei (romanului, cu predilecţie), domeniu în care s-a ilustrat inegal, de la scrieri de compromis (Brazdă îngustă, 1944; Desculţ, 1948; Dulăii, 1955; Vântul şi ploaia, 1969 ş.a.) la opere memorabile, de epică artistică autentică: Jocul cu moartea (1962), Pădurea nebună (1966), Şatra (1968), Ce mult te-am iubit (1970), Uruma (1974).