SORIN MITU: CÂND PROFESORUL CAMIL MUREŞANU A ÎNTÂRZIAT

 • Camil Mureşanu

Copleşitoare este, pentru mine, datoria de a scrie câteva rânduri despre cel care a fost Camil Mureşanu! Nu pot să nu mă gândesc, aproape timorat, la ce ar spune profesorul citind rândurile mele. El, mânuitorul inspirat al limbii române, în vorbă ca şi în scris, el, personajul de un echilibru desăvârşit, el, omul sensibil, modest şi măsurat, admirator, precum un Thomas Carlyle, al oamenilor mari de altădată…

Nu sunt în stare nici măcar să găsesc cuvântul potrivit pentru a-l evoca în pagina scrisă. Să-i spun, ca pe vremuri, „Camil“ sau „decanul“, cu familiaritatea pe jumătate îngăduită studenţilor, în absenţa profesorului? Să-i spun „el“, cu neutralitatea permisă istoricului ori memorialistului în raport cu obiectul evocării sale? Să-i spun totuşi „Domnia-Sa“ (ştiind, vai, că regulile exprimării nu admit folosirea pronumelor de politeţe atunci când îi amintim pe cei care au plecat dintre noi), pentru că respectul şi celelalte sentimente pe care i le port nu prea mă lasă să fac altfel… Parcă-l aud: „Dumneata, ar trebui să…“ Câtă nevoie aş avea să îmi vorbească din nou, ajutându-mă să ies din impas, cu politeţea sa uşor distantă, şi totuşi suficient de caldă, cu calmul său suveran, cu logica şi frazarea lui impecabilă!

„Cei care scriu bine, gândesc bine“, mi-a spus odată. Era un compliment care m-a măgulit mai mult decât orice pe lumea asta, deoarece pluralul formulării sugera şi o complicitate discretă între noi. Dar era totodată şi o trimitere pro domo, pentru că profesorul s-a străduit mereu – şi a izbutit de fiecare dată – să gândească, să vorbească şi să scrie foarte bine. În acelaşi timp, formularea sa nu conţinea nici măcar un strop de vanitate, deoarece Camil Mureşanu era un om de o modestie exemplară. Rarisimi sunt oamenii care să aibă atâtea calităţi, fiind totodată atât de lipsiţi de emfază. Iar această modestie, la rândul ei, nu era niciodată afişată, orice ostentaţie fiindu-i străină. Pentru că ilustra în mod ireproşabil măsura, ceea ce îl făcea să fie mereu egal cu sine, Camil Mureşanu era reversul absolut al exhibiţionistului. Dar, deşi ştiu că preţuia paginile moraliştilor, mă gândesc că aprecierea de mai sus nu i-ar fi fost tocmai pe plac. Poate ar fi găsit alta, mai ponderată.

De multe ori, îi evocăm pe alţii şi vorbim de fapt despre noi. În cel mai rău caz, ne construim un piedestal personal, împărtăşindu-ne în mod vinovat, furând din gloria şi din aura lor. Nu mi-ar plăcea să cad în acest păcat, dar nu pot să vorbesc despre profesorul Camil Mureşanu fără să îi pun amintirea în relaţie cu propria mea persoană, pentru că nu aş fi ajuns niciodată să public asemenea pagini, prin cărţi de istorie, reviste sau gazete, dacă nu ar fi fost el. Nu ştiu dacă el trăieşte prin mine, dar cu siguranţă eu trăiesc, cel puţin în sens intelectual şi profesional, în mare parte datorită lui. Mă voi mândri întotdeauna cum nu mă mândresc cu nimic altceva că sunt urmaşul lui la catedră, că eu sunt cel căruia profesorul i-a încredinţat cursul său de istorie modernă universală, în urmă cu vreo 25 de ani. Este cea mai importantă realizare din toată viaţa mea profesională, cel mai valoros titlu pe care aş fi putut să-l dobândesc vreodată. După cum se poate vedea, nu sunt nici pe departe atât de lipsit de vanitate precum era profesorul meu, nu am nici măsura şi nici echilibrul său şi, în general, nu mă apropii de mai niciuna dintre calităţile sale (să zicem doar că poate am vreo două sau trei care lui îi lipseau, ca să fac comparaţia mai credibilă); nici măcar etalarea modestiei – în fond, tot o formă de trufie – nu îmi este, cum se observă, străină.

Ceea ce merită însă spus, dincolo de acest context personal, este că profesorul Mureşanu a fost o personalitate cu totul remarcabilă şi că toţi cei care au avut privilegiul de a-i audia cursurile îi poartă o amintire de neşters şi îi recunosc cam aceleaşi trăsături eminente pe care încerc să le subliniez şi eu acum.

Nu a fost genul de mentor care adună o sumedenie de învăţăcei devotaţi în jurul său, fermecându-i cu o prezenţă spumoasă sau acaparatoare. Din acest punct de vedere, era extrem de diferit în raport cu profesorul Pompiliu Teodor, celălalt astru strălucitor care ilumina amfiteatrele Facultăţii de Istorie. Cel de-al doilea a fost probabil mai iubit, dar amândoi au fost la fel de preţuiţi şi respectaţi. Profesorul Mureşanu avea o aparenţă mai distantă, acompaniată de calm şi de punctualitate, aidoma gentlemenilor englezi pe care îi evoca în cărţile sale. Admirabil era însă faptul că o susţinea cu o naturaleţe desăvârşită şi că nimic nu părea artificial sau construit în atitudinea sa. Deşi toată lumea care l-a cunoscut îi aprecia distincţia şi chiar o anumită eleganţă, în mod evident, profesorul Mureşanu nu dădea mare atenţie ţinutei sale vestimentare. Se îmbrăca în cel mai bun caz corect, ca orice persoană educată din generaţia sa (deşi l-am văzut purtând inclusiv tricou marinăresc, cu dungi alb-albastre, sub sacoul cenuşiu, în 1985, la 58 de ani, la facultate, să te cruceşti şi nimic altceva!). Ca urmare, prestanţa nedezminţită a profesorului Camil Mureşanu îşi avea izvorul exclusiv înăuntrul personalităţii sale, în vocea sa gravă, dar plăcută, în mersul său măsurat, în calmul şi în detaşarea sa, parţial britanică, parţial olimpiană.

Cu toate acestea, nu îi lipsea defel nici umorul şi râdea întotdeauna cu plăcere, ba chiar întreţinea conversaţia şi avea întotdeauna la îndemână o poveste amuzantă şi adecvată în context, atunci când circumstanţele o permiteau sau o cereau. Nu era genul pe care să îl opreşti pe stradă, pe Fortăreţei sau pe Potaissa, ca să îl întrebi ce mai face. Dar când mă surprindea pe acolo, furând nisip pentru litiera pisoiului, îmi zâmbea complice şi îmi spunea că mă înţelege perfect. De fiecare dată, cu pasul său egal, se îndrepta spre sala de curs (iar la ora prânzului spre casă, la masă), unde nu cred că a intrat în viaţa lui cu un minut mai târziu sau mai devreme. Şi nici nu se grăbea, nici nu încetinea. Cum reuşea acest lucru – şi pe deasupra fără niciun efort – numai el ştia.

Aparenţele distante ale profesorului Mureşanu ascundeau însă o latură probabil surprinzătoare pentru cei care nu au avut ocazia să se apropie mai mult de sufletul său: un eu neaşteptat de sensibil. În general, nu te puteai aştepta din partea lui Camil Mureşanu să se destăinuie cu uşurinţă sau să îi intri pe sub piele, pentru a-i smulge confesiuni intime şi mărturisiri spectaculoase. Părea un personaj sigur pe sine, care inspira pretutindeni respect, dominând cu autoritate orice întrunire la care lua parte, prin logica sa impecabilă şi prin darul său oratoric. Ca urmare, am rămas extrem de uimit atunci când mi-a spus într-o bună zi, după cum am subliniat deja, fără să fi căzut pradă vreunui moment de rătăcire sentimentală: „Ştii, eu sunt de fapt un timid!“ Camil Mureşanu, un timid! Cine ar fi putut să creadă aşa ceva! Dar acesta era adevărul. Iar siguranţa, rigoarea şi autoritatea care emanau prin toţi porii săi, la maturitate, nu cred să fi fost niciodată o mască pe care profesorul şi-a confecţionat-o ca să ascundă latura sensibilă a caracterului său. Sufletul sfios, pe de o parte, şi alura olimpiană, de cealaltă parte, erau, pur şi simplu, două faţete complementare ale personalităţii sale, două chipuri îngemănate ale unui Ianus Bifrons.

Altădată, mi-a dat un caiet cu tot felul de însemnări personale, mai ales ciorne ale unor traduceri din operele în franceză ale lui Cioran. Ultimele file cuprindeau exerciţii de gramatică franceză, liste cu conjugările verbelor neregulate. Am rămas din nou interzis. Pe la 60 de ani, poliglotul redutabil care era Camil Mureşanu, cel care vorbea impecabil germana, engleza, franceza, italiana, maghiara, rusa şi mai ştiu eu ce, traducătorul şi admiratorul verbului lui Cioran, făcea exerciţii şcolăreşti de gramatică franceză! Acesta era de fapt profesorul, un om care a fost capabil întreaga sa viaţă să înveţe, să crească, să se perfecţioneze. În mod evident, perfecţiunea pe care cred că a atins-o din cel puţin câteva puncte de vedere nu s-a datorat ursitoarelor, ci dedicării şi muncii sale perseverente. Un timid care a fost un profesor desăvârşit, un orator care nu mă îndoiesc că şi-a cultivat talentul, cu care nu se va fi născut pe buze. Oare nu tot acelaşi lucru l-a făcut însuşi Demostene?

Aş mai pomeni un singur aspect din viaţa lui Camil Mureşanu şi un episod pe care aproape nimeni nu şi-l mai aminteşte. Fără îndoială, de mortuis nil nisi bonum. Dar, istoric fiind, recunoştinţa pe care i-o port profesorului meu nu poate să mă împiedice să fiu sincer cu tot ceea ce simt şi îmi amintesc despre el. Cum spuneam, după mine cel puţin, profesorul a atins desăvârşirea în câteva puncte, în general esenţiale, dar acest lucru, în mod evident, nu l-a împiedicat să aibă şi scăderile lui. A fost „doar“ un om cu totul special, şi nu un sfânt din calendar. Profesorul Camil Mureşanu a trăit cea mai mare parte a vieţii sale sub comunism şi, ca să spun aşa, a fost nevoit să-l mănânce pe pâine, cu mai mult sau mai puţin entuziasm. În pofida cursurilor sale în care ne vorbea despre liberalismul englez şi despre preşedinţii de la Casa Albă, pentru studenţii de la sfârşitul anilor ’80 „tovarăşul decan“ părea un personaj destul de conformist în raport cu regimul, în comparaţie cu alţi colegi de-ai săi şi raportat la climatul de lehamite ideologică generală de la sfârşitul încă nebănuit al Epocii de Aur. Mult mai târziu, după 1989, am aflat câte ceva despre suferinţele pe care le îndurase, el însuşi şi familia sa, în purgatoriul stalinist al anilor ’50, ceea ce face ca povestea lui de viaţă să fie una mult mai complicată, ca atâtea altele de atunci. Cu siguranţă, nu sunt eu cel îndreptăţit să îl judece pentru ceea ce a fost, poate, pătimirea lui.

Nu aş fi întinat aceste rânduri oarecum panegirice cu aspecte de natură politică sau ideologică, dacă nu aş fi vrut să aduc în atenţie un episod de sens contrar în raport cu cele punctate mai sus şi prin care profesorul Mureşanu m-a surprins încă o dată. Într-o seară de pe la începutul anului de graţie 1989, pe vremea când oamenii muncii de la oraşe şi sate se pregăteau pentru al XIV-lea Congres, în timp ce şase foşti demnitari comunişti denunţau într-o scrisoare deschisă dictatura lui Ceauşescu, la Institutul de Istorie din Cluj, Camil Mureşanu, profesorul nostru „pe linie“, ne invita oarecum din senin la o conferinţă pe care urma să o susţină în sala de bibliotecă. Tema anunţată părea teribil de plictisitoare şi inutilă, compilată din câteva enciclopedii şi tratate prăfuite de istorie a istoriografiei. Era vorba despre un istoric german de acum o sută de ani, de care nu prea auzise chiar nimeni, şi care se numea Ludwig Quidde. Ei bine, după cinci minute de prezentare, nu ne venea să ne credem urechilor! Prin ce se remarcase de fapt sus-numitul istoric german, evocat de profesorul Mureşanu? În anul 1894, acesta scrisese un articol de 17 pagini despre Caligula şi megalomania tiranului imperial, care nu era însă nimic altceva decât o aluzie la domnia kaiserului Wilhelm al II-lea, disimulată în spatele unui studiu erudit. Deoarece cenzura şi cititorii binevoitori nu dormeau nici în Germania wilhelmiană, Quidde a fost demascat şi condamnat la închisoare pentru curajul său, fiind învinuit de crimă de lez-majestate. O versiune palidă a textului pe care l-am auzit, din care cenzura sau auto-cenzura a eliminat toate accentele incendiare, a apărut în numărul din octombrie 1989 al revistei Magazin Istoric.

Pentru cei care nu au trăit epoca, asemenea gesturi pot să pară obscure. Dar în climatul vremii, avid de „şopârlele” care induceau în eroare cenzura, un text de această factură nu putea fi înţeles decât ca o aluzie la tirania „tovarăşului”. Şi mai important, comunicarea profesorului părea un îndemn la adresa confraţilor de breaslă, chemaţi să urmeze pilda lui Quidde, să repudieze tirania şi megalomania, în serviciul adevărului şi al dreptăţii, adică exact invers în raport cu ceea ce făcea o mare parte a „frontului istoriografic“, strâns unit în jurul conducătorului iubit! Camil Mureşanu, autor al unui manifest pentru libertate, la începutul anului 1989! Ştiu că sună de necrezut pentru cei care l-au cunoscut pe profesor în viaţa publică de dinainte de decembrie 1989, dar nu este decât ceea ce am auzit cu urechile mele, împreună cu cei câţiva asemenea mie, care ascultam înmărmuriţi. Profesorului îi ajunsese şi lui cuţitul la os şi se revoltase aşa cum credea el că trebuie să facă un istoric, urmând exemplul lui Ludwig Quidde.

Aţi fost şi dumneavoastră un om între oameni, domnule profesor! Dar unul cu totul şi cu totul deosebit! Un singur lucru aş putea să vă reproşez, după toate câte aţi făcut pentru mine: că nu mai treceţi pe la Institut! Fiindcă mi-e tare dor de vocea dvs. gravă, dar plăcută, de pasul dvs. măsurat, de calmul dvs. suveran şi de politeţea dvs. uşor distantă, dar totuşi suficient de caldă, parţial britanică, parţial olimpiană… De ce nu mai veniţi la birou, de ce nu mai veniţi la curs? Doar nu aţi întârziat niciodată!