MARTA PETREU: CARTEA „MAGILOR“ LUI HITLER

Motto-ul sub care şi-a aşezat Eugen Uricaru cel mei recent roman al său, Grădina Paradisului (Polirom, 2020), este luat din Hitler: „Voi face din Europa de Răsărit o Grădină a Paradisului“. Pe parcursul desfăşurării acţiunii, unul dintre personaje (unul dintre cei trei „magi de la Răsărit“, de fapt) traduce cuvintele Führer-ului: Paradisul este, avertizează el, „o grădină din care nu luai nimic şi în care nu intervenea nimeni să taie o creangă, să smulgă o buruiană. Nimeni în afară de Stăpînul ei. Unii cred că acest stăpîn ar fi chiar bunul Dumnezeu, alţii sînt convinşi de contrariu“ (p. 87). Cu acest roman autorul, care încă de la debut scrie despre situaţii sociale şi morale din istoria recentă, intră într-una dintre cele trei probleme mari pe care le-a avut România de-a lungul modernităţii şi contemporaneităţii: chestiunea evreiască (celelalte două fiind, după părerea mea, problema ţărănească şi aceea a fondurilor de dezvoltare).

Pornită din mai multe direcţii, acţiunea se adună, ca pîrîiaşele dintr-un bazin hidrografic, în Piatra Neamţ şi împrejurimile acestui oraş. Oraş emblematic, prin trecutul şi prezentul lui – acţiunea se petrece în anii 1940-1941 – pentru sensul nou, „paradisiac“, în care ar trebui s-o cotească istoria, deoarece cu o populaţia amestecată, românească şi evreiască, cu străzi pe care casele românilor alternează cu acelea ale evreilor, nefiind separate de nici un fel de  ghetoizare; pe deasupra, cu o  veche sinagogă a lui Baal Şem Tov din Piatra, indiciu că populaţia evreiască are aici o veche tradiţie; şi tot de-aici, din oraşul care la parlamentare l-a ales pe „Căpitanul Furtună“ (una dintre poreclele lui Zelea Codreanu), a fost declarată de Antonescu, din trenul oficial, intrarea României în al doilea război mondial. Iar pe deasupra, lîngă oraş, într-o zonă de agrement, se află la odihnă şi refacere a moralului Einsatzgruppen, trupele paramilitare germane care duc, sub acoperirea războiului militar, cel de-al doilea război, pe care Hitler nu vrea în nici un caz să îl piardă: războiul de purificare rasială a Europei, îndreptat în primul şi primul rînd contra evreilor, apoi şi-a altor cîtorva categorii etnice ori sociale.

Aşa cum şi-a obişnuit deja cititorii, romancierul toarnă substanţa istorică (tratată de altfel cu o anumită libertate speculativă, dar cu mare precizie din punctul de vedere al semnificaţiilor istorico-morale) în tiparul unui arhetip. Al unui mit biblic: acela al naşterii lui Isus mîntuitorul şi al crailor de la Răsărit, care apar să îl salute, aducîndu-i, cum spun Evagheliile, „aur, tămîie şi smirnă“. Femeia purtătoare a pruncului fără tată este Marioara, de origine din Basarabia, refugiată în Moldova din calea armatelor ruseşti în urma cedării/ pierderii acestei provincii. Ea s-a adăpostit, cîndva, în vara anului 1940, la un ebenist mărunt, Mendel Haim, unde aşteaptă naşterea copilului ei fără tată, al noului Isus, cum ar veni. Iar Craii de la Răsărit sînt de fapt doi localnici, Niculae Crăciun – „nemuritorul“ lui Uricaru, întrucît trece dintr-un roman al său într-altul, semn că supravegherea, turnătoria, malignitate sînt eterne – şi Nicu Pălănceanu, amîndoi chemaţi de „magul“ cel mare, apusean de fapt, cernăuţeanul Klotz, să pună la cale de-un pogrom, ba chiar de două, unul la Piatra Neamţ, al doilea, cel de la Iaşi, din iunie 1941. Pentru că în acţiunile de purificare, ideologii nazişti au calculat că nu e bine ca germanii să fie singuri, trebuie să îşi asocieze şi alte naţii.

Partea a doua a romanului (tripartit), mai puţin epică, expune etapele de experimentare (genocidul armenilor, de exemplu) şi de coagulare ale ideologiei morţii. Aici romancierul reface, mereu cu mijoacele prozatorului, punctul de vedere al criminalului, „filosofia“ crimei de masă practicată de nazism; adică, acea filosofie a istoriei în numele căreia „Stăpînul“ Paradisului, care nu este „bunul Dumnezeu“, ci, aşa cum am fost discret avertizaţi, din contră, îşi trimite mesagerii să taie şi să plivească din Grădină, pentru a o face cu adevărat „paradiziacă“, ceea ce este de prisos: „inutilii“, în primul rînd evreii.

Despre asta este vorba deci în cel mai recent roman al lui Eugen Uricaru, inclusiv despre Hitler, privit pieziş, prin efectele existenţei lui asupra vieţii unor oameni obişnuiţi din Moldova anilor 1940-1941. Referirile la alte evenimente şi personaje istorice reale (dr. Otto Ohlendorf, constructorul acelei Einsatzgruppe D, cu care a făcut masacrele de masă din Moldova pînă-n Crimeea; Antonescu, „Căpitanul Furtună“, cum am mai spus, urmaşul acestuia, Sima etc., etc.) sînt numeroase. În matricea scenariului făgăduitor al natalităţii, Uricaru toarnă substanţa istorică a crimei de masă, întorcînd mitul pe dos, anamorfozîndu-l conform sumbrei realităţi din cel de-al Doilea Război Mondial.

Despre oroarea şi tragedia celui de al Doilea Război Mondial s-a scris, în registru romanesc, în lume şi la noi, mult. Despre Mişcarea legionară, de asemenea, de la mitizantele romane interbelice ale lui Dragoş Protopopescu, să zicem, pînă la proza actuală. Ce este aparte în romanul lui Uricaru, încît îl transformă într-o apariţie singulară? Romanul nu încearcă nici să nege, nici să ascundă, nici să minimalizeze oroarea; totodată, departe de autor un ton moralizator ori pedagogic, care i-ar fi stricat proza. Uricaru expune. Narat din mai multe puncte de vedere: nu din acela al românilor, ci din acela al evreului Mendel Heim; nu din punctul de vedere al victimei, ci din acela al ideologilor „purificării“ Paradisului de „buruieni“, adică din punctul de vedere al Magilor celor răi, care planifică şi aduc moartea – prima victimă este chiar pruncul Mariei, micul „Ieşua” cel născut în grajdul de lîngă sinagoga lui Baal Şem Tov din Piatra –, romanul este atipic pentru literatura şi mentalitatea românească. Prin felul cum autorul mînuieşte din punct de vedere literar această materie neagră, naraţiunea cîştigă o forţă aparte de a tulbura conştiinţa cititorului. Aş spune că Grădina Paradisului este o dovadă a maturizării acestei „teme“ şi în literatura noastră. Felul cum pune prozatorul chestiunea răului mi-a amintit de Castelul din pădure al lui Norman Mailer, strict în sensul originalităţii soluţiei romaneşti găsite, iar nu în sensul că ar fi vorba despre vreo influenţă. Romanul, în care mitul şi faptul istoric sînt contopite indiscernabil, vorbeşte, cu instrumentele prozei, despre una dintre cele două mari crime, respectiv despre una dintre cele două mari vinovăţii europene şi româneşti din secolul al XX-lea. Şi o face, literar vorbind, la un nivel foarte înalt.