LEO BUTNARU: TROIA ÎNDOIELILORŞI ALTE PROZE
1
De fiecare dată când e să-mi împrăştii sau să-mi împărtăşesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiindcă – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aş putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoaşterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conştientizată şi, deci, posibil aflată, până şi în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii şi calea albinei, fără fantome şi idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerţi, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raţionalismului, în care o rază de optimism ar fi şi unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aş putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când şi-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivaţional, unii spun că, prin Ecleziast (şi autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creaţiei pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) şi Zarathustra sunt cei care continuă confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar şi aspiraţiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiţiei de supraom… supramort.
2
Am tot intrat şi intru, am cercetat şi iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat şi le admir, am răsfoit şi tot răsfoiesc vastele enciclopedii şi alte bogăţii, pentru ca azi să-mi zic: Şi totuşi, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriaşele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar şi interioarele, inclusiv cu cei care o atacă şi cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi… – din cărţi. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poţi înţelege, sau nu, că, dacă te îndoieşti de îndoielile tale, în anumită măsură te poţi apropia, dar şi îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulţumeşte doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră“, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e uşor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conştiinţei, sufletului, raţiunii; un fel de segmente, de porţiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele însele, îndoielile ca esenţă a vieţii şi a drumurilor curbate.
Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Şi aveţi grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.
Scrisul de uzură
Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei şi al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte ţin licuricii şi licuricele.
Scrisul de uzură al romanului, poate că a părţii secunde a „Sufletelor moarte“, născute în sufletul atât de viu al lui Gogol sau posibila prelungire de subiecte medievale dincolo de cantemiriana „Istoria ieroglifică“ a autorului-principe garant captiv la poarta otomanului.
Topkapî. Harem. Cadâne. Sugerate de burice – franco-oriental quadrille de turcoaice- şerpoaice unduitoare în triluri ţipător-desuete suflate din clarinete mai lungi, mai pitice.
Şi parcă aş simţi că în astea, dar şi în toate celelalte, ar fi ca şi continuitate de la pagina 40 a primei mele cărţi de versuri şi versete despre sângele cadavrelor albastre, care nu ar fi altceva decât ceaţa, când moare – ucisă sau sinucigaşă – speranţa, sub ghilotină sau alte diabolice unelte.
În fine, e uzură ca huzur în Cornul de Aur ce împarte în două Istan//bulul (Constantin//opolul; Constantin//bulul; Istan//opolul) şi poemul amintit de la pagina 40, aluziv şi despre otomani, şi despre acest poem de la necunoscuta încă pagină dintr-o posibilă carte nouă de mâine-poimâine, de peste 40 de ani…
Sabie la Topcapî*
Paloş de muzeu doborât de umbre, nimic unic în istoria sa, neavând barem o spuză de metaforă, pentru suflat peste imaginaţie. Modelarea-i în fierăria nomazilor mai exotică fu ca subiect, loviturile sale – păcat păgân, pe când Supremul îi scăpase din vedere, lăsându-i în caii lor.
Undeva, pe nisipurile Mediteranei, carapacea unei ţestoase mai poartă încă însemnele lăsate a joacă de loviturile iataganului unui prunc demult îm-pulberatspulberat.
Pornind de aici, te întreb dacă ai şti cum ar fi să transcrii sunetul, nuanţele lui, pentru care alfabetele lumii nu au litere subţiri-subţiri. Oţelii. Ca sabia. În timp. Peste veacuri…
Dar cum şuiera în vânt sabia lui Ştefan cel Mare?…
În Topkapî – palatul sultanilor; palatul-tupilatul, îmi vine să zic: nu e înalt, ci cam… lăbărţat, întins pe orizontală. În Topcapî mi s-a întâmplat să rămân uşor oripilat în faţa vitrinei în care se află, probabil şi acum, sabia lui Ştefan cel Mare. Unealtă de oţel cam de vreun metru lungime, care mi se păruse cam cum nu trebuia să mi se pară: mai că oarecare, cu lama ce părea că prinsese deja câteva prinde pete de rugină… Prin urmare, niţel oripilat, mă gândeam că, pe lângă celelalte arme pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur… a noastră… Ei bine, redresarea situaţiei şi dispoziţiei veni graţie ingeniozităţii ghide(se)i-turcoaice care, observându-mi scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Aceasta, însă, era o sabie… de lucru…“ Sigur, menţiunea mă reconfortă considerabil. Oh, oh, oh, Ţară a Moldovei, de câte săbii de lucru ai tot avut tu nevoie, văzându-te nevoită a văduvi astfel pământurile tale mănoase de fiare de plug!…
* Muzeu în Istanbul.