Cu Amintiri fără memorie (Bucureşti: Spandugino, 2019, 422 p.) se deschide seria de autor „Alexandru Ciorănescu“, proiectată în 5 volume, sub coordonarea reputatului profesor şi cercetător Mircea Anghelescu. Până la această formă aleasă pentru publicare, Editura Fundaţiei Culturale Române a scos, în 1995, în Colecţia „Biblioteca memoriei“, volumul i din Amintiri fără memorie: 1911-1934. În 2019, potrivit notei asupra textului, cartea cuprinde şi o a doua secţiune, aferentă intervalului 1934-1992, încredinţată în tranşe de strălucitul cărturar tot Editurii Fundaţiei Culturale Române (în 1996-1997), dar netipărită în România din diferite raţiuni, precum cea a clarificării problemei drepturilor de autor: „Nici această piedică legală şi nici vreun alt scrupul legal n-a împiedicat în 2016 apariţia în Spania a unui volum de amintiri făcut din cel apărut la Bucureşti şi din fragmente aflate ulterior“ (p. 18).  Sunt câteva aspecte auxiliare demne de menţionat, care, probabil, l-ar fi bucurat pe Alexandru Ciorănescu, pasionat, după propria mărturie, de mărunţişurile şi de hăţişurile redactării. De pildă, Mircea Anghelescu a semnalat, în România literară (nr. 3/2017), unele lipsuri ale acestei lucrări – Alejandro Cioranescu, Escritos autobiográficos, Edición de Andrés Sánchez Robayna y Lilica Voicu-Brey (Biblioteca Nueva, Madrid, 2016, 447 p.). Într-o intervenţie polemică, Ştefan Ion Ghilimescu a relatat, în Viaţa românească (nr. 6/ 2019), din experienţa întâlnirilor cu Alexandru Ciorănescu, un posibil traseu al celui de-al doilea volum din Amintiri fără memorie.

Bibliografia a rămas, pentru profesorul consacrat în centrul Santa Cruz de Tenerife al Universităţii „La Laguna“, punctul de convergenţă al biografiei profesionale. E un tip de atenţie la aparente mărunţişuri, care, întrebuinţată fără excese, limpezeşte condiţia oricărui filolog. Această înclinaţie pentru „eforturile şi curiozităţile variate şi risipite“ (p. 115) a fost întreţinută şi de miopia congenitală, îndrumându-i, către performanţă, obiceiurile de citire: „Arta de a compune, de a organiza cunoştinţele, de a trimite la surse, de a demonstra, de a susţine sau a combate, n-am văzut-o explicată la nicio facultate de litere“ (p. 397). Dacă un intelectual de excelenţă, care şi-a asumat, de plăcere, vocaţia comparatismului, apucând cu seriozitate, dinaintea exilării politice, drumul bibliotecilor şi al universităţilor străine (italiene, franţuzeşti şi iberice) propune această viziune, înseamnă că umanioarele ne deprind, printre altele, cu ipostaza – desigur, superioară – a neostenitului autodidact, elogiat, la 40 de ani, de G. Călinescu în tableta Tot mai înveţi, maică? (Jurnalul literar, nr. 25, 1939). Acest personaj, avatar al lui Don Quijote, ironizat pentru că s-ar irosi în bibliotecă, crede într-un sistem de valori. Să ne mirăm de faptul că, la Paris, pe când se ocupa de doctoratul de Stat – L’Arioste en France – Alexandru Ciorănescu a împrumutat 600 de franci (bursa lui ridicându-se la 800), ca să cumpere de la un anticar „cea mai scumpă carte, şi la care ţineam cel mai mult“ (p. 239) şi anume Amadis de Gaule, de lectura căreia se împătimise însuşi protagonistul lui Cervantes?

Pledoaria lui Alexandru Ciorănescu pentru structurile dialectice reprezintă macheta unui destin, călit de comisiile (i.e. „tribunalele“) universitare occidentale, care nu asigură susţinerea unui doctorat, ci îi oferă candidatului ocazia de a-şi apăra opiniile. E un turnir făţiş, disproporţionat, deoarece profesorii sunt cavaleri purtători de lance, iar adversarul lor, un scutier pedestru. Coiful căutătorului de himere umaniste e legătura copleşitoare, prin firesc şi statornicie, între magiştri şi discipoli. Ajuns la Sorbona în 1934, ca să pregătească un doctorat, a fost îmbrăţişat de Fernand Baldensperger şi de Paul Hazard, care l-au şi avertizat asupra neajunsurilor: „Au adăugat că din păcate nu mă vor putea ajuta în mod suficient, pentru că Baldens ştia deja că va pleca în America şi Hazard fusese numit profesor la Collège de France, ceea ce îl împiedica să mai patroneze teze de doctorat. Cu toate acestea el mi-a făgăduit că se va ocupa de aproape de teza mea şi că-l voi putea căuta acasă de câte ori voi avea nevoie de el. S-a ţinut de cuvânt în modul cel mai splendid posibil. Nu numai că m-a primit acasă ca pe un prieten, dar, fără să aibă nicio obligaţie, nici autoritatea de a mă controla, a fost totuşi directorul tezei mele in partibus infidelium: mi-a citit-o pe capitole, mi-a corijat-o, mi-a indicat unde insistam prea mult şi unde prea puţin şi mi-a aprobat-o când a considerat că fructul e copt“ (p. 203). Astfel, adevărata libertate e un gest de fidelitate reciprocă. Tânărul s-a lăsat, fără disimulare, sub ocrotirea seniorului, iar acesta din urmă nu l-a abandonat.

Devotamentul lui Alexandru Ciorănescu pentru sanctuarul cărţii, pentru paradisul închipuit de Borges, nu-l scuteşte de episoade care-l dezmeticesc, precum întâlnirea, la Biblioteca Naţională din Buenos Aires, cu prozatorul argentinian. Contactul direct cu legenda vie îl dezvrăjeşte, aşa cum vizita întâmplătoare a lui Ion Barbu în casa părintească din Bucureşti, petrecută până în 1926 (p. 70), înlăturase impresia de transcendenţă a oricărei personalităţi creatoare. În 1972, intervine o clipă similară, când i se destăinuie că „orbirea prefăcută era probabil o cochetărie“ (p. 405) a lui Borges, care, în consecinţă, îşi regiza postura publică. Printre anecdote, povestite fără tuşe grosiere, se numără una referitoare la ciocnirile cu oamenii devotaţi ştiinţelor exacte. Celebritatea şi anonimatul devin relative în afara comunităţii în care activează cineva. Domeniile de interes, în era informaţiei accelerate, sunt, evident, mărginite. Universitarul Alejandro Cioranescu trece printr-un scurt moment de sancta simplicitas, minunându-se dacă soţul Ursulei Lamb, eminentă specialistă în studiile asupra Inchiziţiei spaniole, dispune de o bogată cultură livrescă: „Am întrebat-o: «ştie multă carte?», pentru că aspectul, aerul absent şi lipsa de conversaţie cu soţia nu-mi inspirau nicio încredere. «Lumea îmi spune că ştie – îmi răspunse doamna Lamb – anul trecut a avut premiul Nobel pentru fizic㻓 (p. 394). Discuţia ar data din 1956, nu după 1960, cum bănuia autorul (p. 393), deoarece Willis Lamb a primit înalta distincţie în 1955. Interlocutorul nu credea, poate, în figura apatică a savantului, care n-avea de ce să se grăbească totuşi, murind, în 2008, la 95 de ani.

Alexandru Ciorănescu impresionează, în planul afectelor, prin alcătuirea echilibrată, desprinsă de orice nelinişte metafizică. Absenţa frământărilor religioase nu e un semn de agnosticism. Dimpotrivă, confruntându-se, din copilărie, cu imaginea morţii, şi-a împlinit dorinţa de a privi dincolo de materia coruptibilă. E memorabilă prima întâlnire („o revelaţie“, p. 39) în satul natal, Moroeni, cu un cadavru, cel al unei fete din vecini, la căpătâiul căreia a venit, ca alţi localnici, să participe, cu naturaleţe, la un gest de împărtăşire a suferinţei. Înmormântarea constituie, pentru comunităţile bine aşezate, un reper. Doliul şi entuziasmul, accidentalul şi normalitatea s-au îngemănat în hainele copilei „îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie“ şi în prezenţa distantă faţă de ceremonie, dar energică în pozne, a surorii defunctei: „Coincidenţa surâsului împăcat al moartei cu râsul mamei şi al surorii mi-au făcut o impresie pe care nici acum n-aş fi în stare s-o definesc. Acum aş fi tentat să spun că era o victorie a vieţii asupra morţii“ (p. 39). Solidaritatea exprimată înaintea catafalcului pare desprinsă din senzaţiile contradictorii trăite de Gulică Unanian din Cimitirul Buna-Vestire de Arghezi. Cei mutaţi dincolo rămân împreună cu cei vii, datorită necropolelor construite în intravilan. Nimeni nu le poate lua dreptul de şedere în cetate.

Alexandru Ciorănescu a urmat, consecvent, legea migrării, deplasându-se către vest, din ţara în care nu şi-a împlinit vocaţia, către ţinutul căruia romanii obişnuiau să-i spună Hesperia.