Scriitorii de limbă română din Israel au o constantă şi bogată activitate, ei abordând întreaga varietate de genuri literare. Dacă poezia este extrem de bine reprezentată, nici în cazul prozei situaţia nu e mai prejos, memorialistica, jurnalul literar, precum şi ficţiunea prozastică fiind extrem de consistente.

Madeleine Davidshon este o scriitoare născută în Israel, a cărei biografie literară cuprinde poezia, proza scurtă, romanul, remarcate de criticii literari care se apleacă asupra literaturii scriitorilor israelieni de limbă română. Memorialistica Holocaustului ocupă o poziţie consistentă în tematica abordată de scriitorii israelieni, iar Madeleine Davidsohn alege, cu romanul A patra fiică, apărut la editura bucureşteană Hasefer în 2019, să reconstituie momentul deportării în Transnistria a evreilor din nordul Moldovei. Madeleine Davidshon îmbracă acele evenimente dramatice în povestea unei familii, văzută prin ochii mezinei. Copila ce-şi pierde mama după o cumplită suferinţă este în mod evident simbolică, iar unchiul care o creşte ca pe propria fiică este, de asemenea, simbolic pentru Israelul ce-şi aduce acasă fiii rătăcitori.

Dacă iniţial avem un fir epic simplu, acesta este completat de câteva poveşti secundare, relatate pe scurt. Arhitectura reconstituită a Bucureştilor, deopotrivă mitic şi ameninţat de spectrul totalitarismului, stă în cumpănă cu episodul Transnistria. Utilizând tehnica palimpsestului, scriitoarea construieşte concentric destine, iar aria epică se întinde la nivel global, de la visul american la tărâmul făgăduinţei. Povestea sună aşa: într-o familie de evrei din nordul Moldovei se naşte cel de-al patrulea copil, o fată, după altele trei. La moartea mamei, fratele ei cel înstărit, care îşi pierduse la rândul său soţia, fiica şi socrii, o ia pe mezină şi îi oferă confortul casei sale din Bucureşti şi grija menajerei. El este arestat, dar la finalul procesului, când i se permite să schimbe două vorbe cu singura rudă prezentă, cu fiica surorii sale, acum adolescentă, îi indică acesteia unde se află bogăţia sa şi cum poate intra în poesesia ei – manuscrisul unui roman autobiografic scris de el. Cu acest prilej, se derulează al doilea fir epic, stratul interior al romanului ce culminează cu deportarea în Transnistria împreună cu părinţii şi felul în care scapă şi se întoarce în Bucureşti.

Avem de-a face cu un text ficţional grefat în jurul câtorva elemente biografice autentice. Scriitoarea îi mulţumeşte vărului său, Avram Grin, „pentru povestea extrem de vivantă a propriei deportări în Transnistria, trecerea Nistrului şi reîntoarcerea în ţară, la vremea când avea numai 14 ani“. De asemenea, în roman este publicat textul unei ordonanţe emise în Suceava în 9 octombrie 1941 de Primăria oraşului. Mai mult, găsim şi sursele biografice utilizate de autoare, preocupată, după cum se vede, să redea cu fidelitate atmosfera acelor ani tulburi.

Romanul începe cu naşterea Lorei. „Când lui David i s-a născut cea de-a patra fată, vestea nu l-a bucurat din cale afară. Într-un colţ al minţii credea că va fi băiat şi spera ca gândul acesta să se transforme în realitate“. Odată cu mutarea ei la Bucureşti, Lora devine Mira în amintirea Mirabellei, fiica unchiului Sandu, iar destinul ei pare să se modifice după dramaticele evenimente din viaţa copilei, care se trezeşte la o vârstă fragedă fără mamă şi, apoi, este separată de tatăl şi de surorile ei. Absenţa unchiului este suplinită de menajera Dorina, Dodo, cum îi spunea Sandu Noiman încă din copilărie prietenei sale. Are şi Dodo povestea ei de viaţă. După ce fratele ei a obţinut vize pentru întreaga familie, au plecat cu toţii în America, iar episodul plecării, cu întreaga comunitate conducându-i la tren ca pe nişte învingători este memorabil. Dar Dodo, incapabilă să se adapteze, se întoarce dezamăgită. „Ţara tuturor posibilităţilor mie nu mi s-a părut chiar aşa. N-am iubit-o niciodată. Nu înţelegeam limba şi nici obiceiurile oamenilor din jur, emigranţi veniţi, ca şi noi, din toate colţurile lumii. Turnul Babel cu mii de refugiaţi, rămăşiţele umane ale războiului, oameni traumatizaţi, suferinzi, sinistraţii istoriei, cum îi numeam, în rândul cărora ajunsesem şi eu. Cel puţin părinţii mei vorbeau idiş, însă eu nici asta nu ştiam. Evreii, câţi trăiau în cartierul nostru, ori erau credincioşi şi se rugau de dimineaţă până seara, ori dimpotrivă, înjurau un Dumnezeu orb şi surd la necazurile lor. Pe scurt, era îngrozitor“. Finalul e unul fericit, căci Mira ajunge în Israel, unde nu-şi mai schimbă numele şi familia se întregeşte.

Cu un narator când autor omniscient, când personaj, Madeleine Davidshon se implică afectiv în fiecare pagină a acestui roman, care aduce cititorul în faţa unui carusel al destinelor dintr-o epocă întunecată a ultimului secol.