DAN GULEA: EPOCA POEZIEI SF

De legătura dintre sf şi poezie se vorbeşte la noi începând cu generaţia ’80, ocurenţe fiind identificabile, aşa cum a arătat Ion Bogdan Lefter, într-o miniantologie comentată (1990) din Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Virgil Mihaiu, Andrei Zanca sau Călin Vlasie – al cărui volum de debut, Laboratorul spaţial (1984) a fost deturnat de cenzură, în primul rând prin transformarea titlului (Laboratorul, titlul iniţial, a devenit Laboratorul spaţial), dar şi prin subtitlul „poeme sf“.

„«Poezie sf» bună este orice poezie bună“, spune Ion Bogdan Lefter, indicând o definiţie valorică a poeziei, fie ea şi sf: „«esenţialul» poeziei, specificitatea ei nu se rezumă la elementele de decor şi de narativitate, ci coboară în straturile mai adânci ale textului, acolo unde apar rupturile de nivel, glisările semantice rapide, scânteile de sens şi emisiile de emoţie pe care proza nu le poate produce“. Decupajul autorilor poate fi augmentat, după cum se ştie, cu alte nume (Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan ş.a.), care pot subîntinde acest teritoriu ştiinţifico-fantastic din perspectiva marii poezii.

Pornind de la inerenta cuantificare valorică, actuala antologie de „poezie românească sf“ (Hotel Cosmos, poezie românească sf, coordonator V. Leac, Bucureşti: FrACTalia, 2019, 434 p.), are drept criteriu un motto-prefaţă şugubăţ al antologatorului: „urmăriţi cu atenţie mişcările din pădurea întunecată“.

Chiar dacă nu este inclus niciun optzecist în această amplă investigaţie (cu excepţia lui Caius Dobrescu, vechi cyberprozator), antologia păstrează aceiaşi invarianţi din poezia anilor 1980 – regimul totalitar care se apropia de implozie se translează, acum, în acelaşi tip de meditaţie postistorică şi postumanistă; între cei 29 de autori, de vârste şi atitudini din întreg câmpul generaţional autohton, se află şi o serie de graficieni şi ilustratori – la care se adaugă intervenţii vizual-textuale ale unor poeţi. Sunt desene de Newclearfairy (Linda Barkasz), Cristian Darstar, care creează benzi desenate cu un conflict intergalactic, unde personajele vorbesc agramat, ce trimite astfel la politica zisă înaltă de la noi; de Timotei Nicolae Drob, cu câteva versuri desprinse din imaginarul gotic ce îi domină desenele. Sorina Vazelina, autoarea copertei, semnează şi un grupaj bd cu temă postumanistă. Acestora li se adaugă relaţiile text-imagine din intervenţiile Iuliei Militaru (I.M. Clau) şi cele semnate Gabi Eftimie sau Elena Vlădăreanu.

Deşi antologia, din punct de vedere cronologic, începe cu Nora Iuga şi Şerban Foarţă, ea este un mesaj al celei mai recente generaţii poetice; chiar şi prezenţa acestor autori de mare prestigiu este, într-o bună măsură, estompată. Şerban Foarţă vine în calitate de autor al unor „Pseudo-sf-uri de Ş.F.“, în maniera unor savuroase limerickuri, din tratatele sale de pisicologie sau din alte volume (de pildă, Eşichier, 2012 – în colaborare) ori din presa culturală. O poezie care a devenit, aşadar, sf. Şi, desigur, românească. I se adaugă exotismul Norei Iuga, locul natural al poeziei, care poate îmbrăca volute sf. Alături de aceştia, Caius Dobrescu, care propune în „Efebia II“ narativităţi din romanul său sf Pierdut în Efebia, alături de jocuri de cuvinte experimentate în stilul volumului de poeme Deadevă (1998).

Dimensiunea teoretică a poeziei sf este o preocupare constantă a autorilor; astfel, dicteul automat, explorările suprarealiste, alternanţa discursurilor se văd în opera fiecărui poet, fie că e vorba de capacităţile teoretice ale Ancăi Bucur, despre sfârşitul antropocenului şi apariţia – cu un termen acceptabil – a alienocenului, de dicteul lui Dan Coman sau de cel al lui Răzvan Ţupa, cu interferenţa savantă a registrelor lingvistice – o descompunere a limbajului, marcă a poetului. Nu putea lipsi, la acest nivel, Cosmina Moroşan, poate cea mai sf poetă din această antologie.

Un metadiscurs ţine şi I.M. Clau (Iulia Militaru, coordonatoare a Editurii FrACTalia), aşa cum face şi Anca Bucur, pentru a vehicula un „obiect“ poetic de largă rezonanţă, corbul – acum corbul-plantă sau planta-corb (un interregn bacovian, asemănător florilor de plumb, numit „hymeric/orbul“), care îşi găseşte un corepondent în fonetismul pseudonimului (Clau), dar şi în regiile şi măştile om-corb, cu care Iulia Militaru are un performance cunoscut; „îl vom corecta în gramatici, îl vom explica în dicţionare şi-l vom dărui literaturii“.

În această secvenţă teoretică este încadrabil şi Dmitri Miticov, într-un dialog cu Eliot, contribuind la bosa principială a poeziei sf, care poate fi identificată de-a lungul istoriei literaturii.

Inerent, poate fi contabilizat un tribut neologic acordat vocabularului şi sintaxei, xenoglose, pe care Valentina Chiriţă înţelege să le echilibreze cu arhaisme („furou“, „acele meleaguri“), aşa cum se întâmplă şi la Gabi Eftimie, care formează un tandem cu această autoare prin trimiteri reciproce la poemele celeilalte autoare. Cu simpatii xenolingvistice este şi „artificierul“ Rareş Moldovan, iar Andrei Dósa se bazează pe un frame narativ pentru a discuta puncte de vedere despre situaţia unor androizi second hand, truditori într-o Românie hipertehnologizată, dar eternă.

Miza narativă a acestor poeme sf este o condiţie; şi pentru Ştefan Manasia, cu viitorul alternativ al lumii poetic-culturale de azi, şi pentru Micleuşanu M., cunoscut contrautopist, care narativizează alternative, aşa cum Dan Sociu, Bogdan Alexandru-Stănescu sunt postapocaliptici, postumani, iar, alături de ei, Elena Vlădăreanu, cu o istorie personală ce devine istorie sau, mai degrabă, postistorie, dând substanţă poeziei sf.

Li se adaugă Sebastian Big, bogdan lypkhan, T.S. Khasis, dr. Ştefan Tiron, Vlad Moldovan (sacadat, cu alter-ego-ul „Vladussa“), minimalistul Alex Văsieş, Radu Niţescu, mai pronunţat pe latura absurdului totalitar – un punct de legătură cu tema optzecistă, ce atingea teme postapocaliptice sau postumane.

În ciuda acestor asemănări, legăturile cu poeţii primei generaţii postmoderne sunt mai degrabă minime; mai întâi, la nivel programatic, această antologie ignoră expresivităţile primului nostru postmodernism, fiind o generalizare a unei generaţii – cea tânără, să-i spunem, care vorbeşte româneşte şi sf. Apoi, biotehnologizarea şi postindustrialismul caracteristice postumanismului, puse în scenă de poeţi ai Aerului cu diamante, sunt doar amplificate aici, în Hotel Cosmos.

În fine, poeţii tineri de aici scriu în mod special pentru o antologie sf (de aceea V. Leac este mai degrabă coordonator, nu neapărat şi antologator), în vreme ce, la generaţia anterioară, sf-ul era o atitudine, o tangenţă, care putea să facă parte sau nu din arsenalul poetic individual.

În aceeaşi sferă a excentricului ştiinţifico-fantastic poate fi încadrat şi debutul Danielei Hendea, cu Acordor de teremin (Editura frACTalia, Bucureşti, 2018, 138 p.), un volum scris de un om de ştiinţă ce (re)descoperă poezia prin relatarea unei experienţe de tipul „viaţa este un roman“, o poezie formată în cadrul platformei virtuale Qpoem, coordonate de Călin Vlasie. Instrumentul muzical ce funcţionează prin relaţionare cu câmpul electromagnetic al interpretului, descoperit la începutul secolului trecut, este o metaforă pentru relaţia mamei cu copilul său special: „Îi infiltrez / cu degetele câmpul electromagnetic al creierului, / acordez frecvenţa şi volumul cântecului /care îl ghidează spre casă“ („Un copil cu autism“). În aceste condiţii, poezia capătă o cadenţă psalmică, în care mama devine un frate geamăn, refuzând să se mai nască: „Cu uşile-ncuiate, să nu evadezi, / casa noastră un sac / amniotic în care doi gemeni / şovăiesc la deschizătura / de cezariană“ („Casa noastră“).

Astfel, poezia sf poate fi mai cu seamă o temă înainte de a fi o structură, fiind în permanenţă dublată de un element de autenticitate pe baza căruia se poate construi; altfel, machina se poate roti exclusiv demonstrativ, reluându-şi locul în peisajul postapocaliptic de astăzi.