OLIVIU CRÂZNIC: ISTORIA SUB ASEDIUL RĂULUI

Adrian G. Romila (n. 1974) este scriitor şi critic literar multiplu premiat, membru al Uniunii Scriitorilor din România, doctor în antropologie şi folclor. A publicat, până în prezent, următoarele volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009); De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură (2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012); Radio în zăpadă (2014); Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (2015); Mici schimbări în viaţă (2016); Zeppelin (2017). Cel mai recent volum al autorului, Apocalipsis, a văzut lumina tiparului în anul 2019, la Editura Polirom, în cadrul colecţiei coordonate de Lucian Dan Teodorovici – Ego.Proză.

Din punct de vedere al teoriei literare, aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a fantasticului, genului literar epic, speciei literare formale a antiromanului. În ceea ce priveşte încadrarea într-o specie literară tematică, cu subspecia literară aferentă, structura antiromanului (trei părţi posibil a fi parcurse de către cititor şi ca proze de sine stătătoare, precedate de un epigraf cu caracter general, constând într-un citat din Mihai Eminescu, Scrisoarea I) ne constrânge să o efectuăm separat pentru fiecare componentă a acestuia (a se vedea mai jos).

Din punct de vedere al literaturii comparate, poate fi asociat, într-o oarecare măsură, atât unor opere ample precum Agonie şi extaz (Irving Stone, 1961), Princepele (Eugen Barbu, 1969) ori Numele trandafirului (Umberto Eco, 1980), cât şi unor proze scurte precum Fereastra (în volumul Aranca, ştima lacurilor; Cezar Petrescu, 1929). Tema principală a Apocalipsisului este reprezentată de omniprezenţa, permanenţa şi ciclicitatea Răului, contracarat în (aparent) singurul mod posibil: prin altruistă jertfă de sine.

Prima parte, α (Alfa), cu rol de prolog în structura antiromanului, este o povestire gotică pe care o putem include în subspecia literară a goticului realist (istoric) – prezenţa divină a „Marelui Ochi” contemplativ lasă mai degrabă impresia unui pretext filozofic, decât pe aceea a unei manifestări supranaturale propriu-zise. Drept subiect, avem căderea Constantinopolului sub asediul armatei otomane a lui Mahomed al II-lea (1453), un rol important în succesul păgân fiind atribuit artileriei modernizate prin eforturile şi inovaţiile armurierului braşovean Orban (ucis, probabil, în momentul exploziei unuia dintre legendarele sale tunuri). Accentul cade, în text, asupra ororilor ale căror victime devin creştinii, precum şi asupra profanării simbolurilor religioase ale acestora.

Cea de a doua parte, µ (Miu), ocupând cele mai multe pagini în tom, este un roman gotic (împărţit în capitole nenumerotate şi nenumite) pe care îl putem include în subspecia literară a goticului fantastic, fiind chiar reprezentativ în acest sens: utilizarea mitologiei creştine, păstrarea misterului la limita dintre supranatural şi cartezian, în aparent echilibru (sugerându-se însă subtil o înclinare a balanţei spre lumea spirituală) şi atmosfera apăsătoare, catastrofică, reprezintă caracteristici de bază ale subspeciei literare menţionate.

În această a doua parte, un sat izolat de lume şi ferit, astfel, de tragediile Primului Război Mondial, se află, în anul 1918, în primejdie de a se confrunta cu propria versiune a Apocalipsei, când un detaşament de soldaţi bolşevici „aliaţi” sosesc pentru a efectua rechiziţii şi intră în conflict cu sătenii, după ce unul dintre „musafiri” încearcă să o siluiască pe frumoasa Magdalena şi este înjunghiat de tatăl fetei. În sat se mai află, în scopul înfăptuirii unor lucrări cu caracter religios, tâmplarul Cristian David, fiul lui Iosif şi al Mariei, bănuit a fi un evreu botezat ortodox, meşter renumit pentru adevărate „minuni”, totodată adversar filozof şi ponderat al teologiei clasice; el este cel care va încerca să prevină dezlănţuirea mâniei ocupanţilor ruşi asupra localnicilor timoraţi, autorul lăsând de înţeles, cu această ocazie, faptul că nici eroul romanului (evidentă figură cristică), nici personajul principal negativ (locotenentul bolşevic Vasili Ilia Lazarev, remarcabil prin asemănarea sa, din punct de vedere fizic şi nu numai, cu Lenin) nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere.

În afara acestui plan narativ principal, partea a doua a cărţii ne relatează şi întâlnirile stranii şi pline de înţelesuri ale membrilor familiei David, în diferite epoci, cu faimoase personaje istorice. Astfel, asistăm, printre altele, la: uciderea lui Mihai Eminescu de către un alt pacient al sanatoriului în care poetul, alienat mintal, se afla internat (o asemenea ipoteză a mai fost menţionată, în anul 2015, în paginile ziarului Adevărul, consemnându-se o mărturie privind un articol publicat, pe această temă, în anul 1926, în ziarul Universul); tragerea pe roată a răsculaţilor Horea şi Cloşca; imobilizarea navei expediţiei Belgica (navă pe care se afla şi naturalistul român Emil Racoviţă) în menghina tot mai strânsă a gheţurilor veşnice (în pustiul alb al Antarcticii, „Cristian David” întâlneşte pentru prima oară, dar nu şi pentru ultima, un străin misterios, ajuns în tabăra exploratorilor în mod inexplicabil, care îi face propuneri … ispititoare, oferindu-i faimă, avere, succes, salvare din capcana polară).

De asemenea, recunoaştem în naraţiune episoade reprezentând variante ale unor legende din patrimoniul cultural naţional sau internaţional („Meşterul Manole”, „Flautistul din Hamelin”).

Cea de a treia parte, ω (Omega), cu rol de epilog în structura antiromanului, face (probabil, voit) notă discordantă cu celelalte două, prin accentele hiper- şi digimoderniste: este o schiţă ştiinţifico-fantastică pe care o putem include în subspecia literară a ştiinţifico-fantasticului gotic. Într-o lume viitoare „sufocată de aerodromuri”, „Apocalipsis” este un joc video extrem de popular pe întreaga Terră, permiţând jucătorului să îşi atribuie rolul Creatorului („Marelui Ochi”), declanşând şi controlând o „apocalipsă” (fictivă sau reală, aparţinând trecutului sau viitorului, de la dispariţia dinozaurilor şi potop, la eşecul bazelor înfiinţate de om pe Lună), aleasă după voie dintre cele prezentate în meniul jocului. Sub forma literară a unei pseudoprezentări comerciale, schiţa insistă asupra opţiunii „Judecata de Apoi”, astfel cum este aceasta înfăţişată în fresca Mănăstirii Voroneţ.

Elementele centrale ale prologului şi ale epilogului („Căderea Constantinopolului” şi, respectiv, „Judecata de Apoi”) constituie subiectele unor opere de artă menţionate, de mai multe ori, în partea centrală a cărţii, aceste menţiuni justificând, împreună cu referirile la „Marele Ochi” (prezente în toate secţiunile Apocalipsisului), publicarea celor trei texte (α, µ, ω) sub un singur titlu şi în această ordine cronologică.

Tomul este foarte atent corectat (singura eroare identificată – „acoprindu-i” în loc de „acoperindu-i”, p. 77 – ar fi putut fi evitată cu uşurinţă prin utilizarea instrumentelor de corectare oferite de logicialul Microsoft Office Word) şi tehnoredactat, beneficiind de o copertă adecvată şi fiind tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp. În concluzie, avem de a face cu un volum apărut în foarte bune condiţii editoriale, recomandat iubitorilor literaturii fantastice (gotice, în special, dar şi fantastice propriu-zise ori ştiinţifico-fantastice) şi cititorilor pasionaţi de istorie, de mitologie, de filozofie, de teologie, de artă – de cultură, în general.