IULIAN BOLDEA: RECURSUL LA IERTARE

Ioana Nicolaie a publicat cărţi de poezie (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Lomografii şi Autoimun), proză (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă,Pelinul negru) şi literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik şi mercenarii, Ferbonia şi Vertijia). Trecerea de la poezie la proză nu a fost prea abruptă, în măsura în care proza conservă, în inflexiunile ei, o acută vibraţie în faţa realului, sensibilitate la detaliu, dar şi reflexivitate empatică, transpuse în evenimente narative, întâmplări, personaje, tramă. În O pasăre pe sârmă, Ioana Nicolaie „caligrafiază delicat, feminin, un text al aspiraţiilor juvenile“, iar din „rîndurile infuzate de lirism se ridică siluete de fum, fantasme ale unei «fete cuminţi», într-o partitură pe tema tinereţii ezitante, fragile, înduioşător de fragile!“ (Bianca Burţa-Cernat).

Pelinul negru e o naraţiune dramatică a „copiilor Cernobâlului“, în care dilemelor identitare ale Agustinei li se adaugă imagini ale frustrării, ale iluziilor destrămate şi ale unui univers infernal, dominat de imagini şi culori ale ororii, întunericului şi fricii („Totul se face negru, mocirla e mai groasă ca oricînd, oac, oac, se bucură broasca din inimă. Fac spume la gură şi ele cresc tot mai mult, pînă acoperă totul, aerul, şcoala întreagă, brancardierii care o iau pe sus pe Nadia, care mă prind şi mă răstoarnă şi pe mine în salvare. Nu-mi mai rămîne decît un lucru, cel mai temut, tunelul. Cad în el, tot mai adînc, urlînd fără oprire, pînă nu se mai poate auzi nici urletul, căci după un timp nesfîrşit mi-a înlocuit glasul. Şi eu ştiu că tunelul n-o să mă mai lase să-i scap vreodată. Căci de-acum încolo el e totuna cu pielea mea“). Simona Sora are dreptate când scrie că, în Pelinul negru, Ioana Nicolaie „reface o lume de după o apocalipsă ţinută sub obroc, un univers (deloc paralel) care glisează – din neştiinţă, complezenţă, cruzime – în oroare“. Sau, cum bine zice Tania Radu: „Şi Pelinul negru (2017), şi Cartea Reghinei torc din acest caier inepuizabil, cu unelte nevăzute, dar care sunt ale timpului de acum, ale acestui postmodernism proteic, generos, învăţat şi alunecos, în care libertatea scriitorului e mai mare ca oricând.“

Romanul Cartea Reghinei (Editura Humanitas, 2019) e cronica unui fel de „Iov feminin“, mamă a doisprezece copii, o carte în care palierele cronologice şi ontologice se întretaie, configurând un destin desenat în tuşe apăsate sau tandre, într-o naraţiune abundentă, ce consemnează momentele şi întâmplările vieţii Reghinei, amplasate într-un spaţiu transilvan unde fantasmele, demonii şi concretul cotidian se întrepătrund. Sunt consemnate cu acurateţe evenimente paradigmatice ale vieţii (peţit, nuntă, şezătoare), dar şi etape ale propriei vieţi (dragostea, frica, umilirile, naşterea copiilor etc.). O alchimie a gesturilor cvasirituale restaurează o lume cu înfăţişări proteice, vulnerabilă şi consubstanţială cu marile ritmuri ale universului. Aici răsună suferinţele Reghinei, mamă a doisprezece copii, şase fete şi şase băieţi, personaj construit cu naturaleţe, pregnanţă şi fermitate caracterologică. Durerile şi necazurile Reghinei sunt înregistrate cu acuitate: „Dar acum, ce necaz, m-a izbit în burtă altă vacă, una cu mult mai târzie. Doamne, cum mi-a suit durerea în gât, mai să-mi sfărâme capul. Dar mi-am prins bine fruntea, mă apăr greu, n-o las să înnebunească. O leg cu fâşii mari, aşa cum i se pun mortului pe sub bărbie. Mă ţine un timp, trebuie să mă-ntorc, să tot fie în luna a şasea pruncul. Pete mari, ca pielea de castană, mi-au crescut pe obraji. Şi faţa mi-e suptă, deşi mai grasă n-am fost decât o dată, pe o vacă şi mai de sus, unde-am simţit prima oară sfârşitul“.

Jocul amintirilor şi al iluziilor se desfăşoară frecvent pe parcursul romanului, de la imaginea soţului, Damian, cel neiertat pentru vina de a o fi bătut şi de a fi ucis copilaşul lor nenăscut („Iar când o să-l ierţi pe Damian, dă-mi de ştire şi mie, ca să-mi pot lua şi eu rămas bun“), la fantasma flăcăului care o iubea, dar era sărac („Ce-ţi doreşti tu, oare, Reghină? se întreabă singură. – Să mă sui din nou în car, lângă Valer, şi să plec cu el spre soarele care nu apune vreodată“). Modalitate compensatorie, visul intervine în destinul Reghinei ca o voluptate a unei trăiri subterane, de acută intensitate cromatică („Ca un copil visez! Mult şi numai culoare“). Tensiune, traumă şi lirism, iertare şi vină – acestea sunt cuvintele ce rezumă cel mai bine construcţia narativă a Ioanei Nicolaie, iar un fragment din finalul romanului redă cu precizie atmosfera, ritmul şi spaţiul naraţiunii („Am ajuns, dragii mei! a zis la sfârşit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. Şi i-a scos pe toţi afară, în grădina care se umpluse de soare care n-avea să mai apună niciodată“).

Episoadele cărţii, cu pendularea între prezent şi trecut, între vină şi iertare, sunt ritmate de tonul clar şi liniştit al marilor adevăruri rostite pe îndelete, dar şi de un fremătător fundal moral, pe care se proiectează gesturi, momente, ritualuri, întâmplări şi virtualităţi. Prozatoarea reuşeşte să delimiteze limita dintre libertate şi destin, exprimând, în cele 28 de capitole, relaţiile dintre oameni, valori sau ierarhii ale unei comunităţi, relaţii fundamentate pe un cod al tradiţiei, onoarei, valorilor perene, căci Reghina este, în cele din urmă, captiva acestor legi nescrise, care o împovărează şi care îi ritmează propria existenţă, alcătuită din suferinţe, frustrări şi sacrificiu de sine de fiecare zi. Sunt suferinţe şi sacrificii îndurate în tăcere, cu îndârjire şi cu speranţa unei mântuiri viitoare, suferinţe pe care le regăsim încă de la primele propoziţii ale romanului, scrise scrâşnit, eliptic, cu o expresivitate a contragerii emoţiilor şi enunţurilor: „Viaţa a fost atunci, singura viaţă a fost atunci. Trei ani până la eşti proastă ca o vacă, taci. Trei ani fără ai ajuns cu burta la gură. E chiar începutul, şi-n jurul grădinii răchiţile au ajuns până la cer. Damian taie mlădiţele, le împleteşte, face gardul. În fiecare aprilie-l face, seva a pătruns sub lemn şi lumea-i deodată mai moale. E sprinten, fuge, creangă păcătoasă, până la urmă tot o să stai cum te-aşez. Dar nu suduie niciodată cu dealea rele şi nici cu de-alea sfinte.“

Întîlnirea cu Damian e prilej de introducere în atmosfera unei şezători, cu glisări de perspective şi roluri epice: „Pe Damian l-am văzut mai întâi într-o seară de iarnă. Când n-ai ce să faci şi te duci peste deal, tocmai în Şanţ, la o şezătoare. E ger, scârţâie cizmele negre, văcsuite. Mi-am pus o fustă lungă, înflorată şi, în partea de sus, o bluză subţire, cu mâneci brodate de mine. Nici nu dau jos cojocul, că-l ghicesc în camera din spate, în capătul mesei. Stă cu alţi tineri, zic ceva despre caporali, instrucţie, ce-am mai îngheţat în post, făcând de gardă, mă mir că mai am picioare, muream de durere când dam jos bocancii. Şi să vezi cum şi-a zburat unul creierii. Avea glas clar, răspicat. De ce-l ascultai când vorbea?! Dar nu m-am uitat într-acolo, mai bine să rămân cu spatele.“

Romanul Ioanei Nicolaie se derulează şi ca un provocator joc al conştiinţei narative cu propriile ei resurse: autenticitate, sinceritate a dicţiunii, exprimare a emoţiei nude, trăire împinsă până la limitele ei cele mai vagi, printr-o alternanţă a descrierii alerte şi a dialogului tensionat. Să faci vizibilă suferinţa interioară prin reţelele de cuvinte, enunţuri şi fraze ce alcătuiesc mecanismul narativităţii, să aduci la suprafaţă trăiri instinctuale şi impulsuri obscure, să faci ascultat glasul sugrumat de durere al feminităţii: acestea sunt atuurile cărţii Ioanei Nicolaie, o carte despre vină, iertare şi revoltă, dar deopotrivă o cronică a curajului şi a sacrificiului cotidian într-o lume apăsătoare şi nepăsătoare.