RADU MÂRZA: BICICLETA

Sunt în vacanţă. Îmi iau bicicleta şi pornesc pe dealuri. Îmi place foarte mult să pedalez agale în zilele de vară pe drumurile prăfoase care străbat dealurile nesfârşite care ne înconjoară locurile. Pe portbagaj am întotdeauna două-trei cărţi de citit, prinse cu sfoară. Poate mă opresc undeva să citesc. Chiar am un loc, la vreo oră de pedalat, unde îmi place să mă opresc, să stau cu orele. Nu aş mai pleca de acolo. Pe marginea drumului este un stejar stingher. E bătrân, a văzut multe. Oriunde ar fi soarele pe cer, coroana lui bogată mă protejează de căldură. În apropiere este chiar un izvoraş care iese de sub un bolovan, curge cale de câţiva paşi şi apoi se pierde în iarbă. E suficient cât să-mi alin setea. Mâncare nu-mi trebuie, cărţile şi apa sunt suficiente.

Într-o zi, am făcut pană tocmai în locul acela. Am descălecat de pe bicicletă, m-am uitat deznădăjduit la ea, se rupsese lanţul. Mi-am aruncat ochii în praful drumului, poate zăresc o bucată de sârmă. Nimic. M-am uitat în depărtare, în faţă, în spate, poate se vede vreun om. Am lăsat bicicleta pe marginea drumului, să o vadă cine o trece pe acolo şi să se oprească. Eu m-am refugiat sub stejarul meu preferat. Soarele era sus, prăjea cam tare. M-am cufundat într-o carte. Este vorba despre un bătrân care învăţa să citească. Buchisea o carte despre Veneţia şi nicicum nu putea înţelege cum de în oraşul acela nu sunt străzi, ci poţi merge numai cu barca. Adică cum numai cu barca? Mi-a plăcut la nebunie ideea asta.

Undeva, departe, se aude un huruit ca şi cum s-ar prăbuşi nişte stânci de pe munte. Mi-este lene să mă ridic, dar totuşi ridic capul. Pare să se audă dinspre apus. Zgomotul este constant, dar după aceea încetează. Iarăşi se aude. Uneori mai tare, alteori mai slab. Mă ridic, pentru că sunt curios. Spre apus se vede linia albă, dreaptă a autostrăzii. Parcă e o potecă lungă-lungă. Maşinile şi camioanele sunt ca nişte insecte colorate, numai că nu au aripi şi picioruşe şi aleargă foarte repede. Nu, nu seamănă cu nişte insecte, ci cu nişte trăsuri, pe care nu le trag nici cai, nici boi. Deşi autostrada e departe, pe unele tiruri sau autobuze se poate citi numele firmei. E ciudat, fiecare merge în ritmul lui, cu viteza lui, cel mai adesea diferită de a celorlalte. Dacă uiţi unde eşti, te concentrezi cu totul pe autostradă şi urmăreşti maşinile, mai că ameţeşti.

Citesc în continuare. Nu-mi bat capul. De undeva de pe drum se aude un scârţâit. Ridic ochii din carte şi ascult. Aştept să apară cineva. De jos apare un car, tras cu greu de patru boi. Pe capră stă un vizitiu plictisit care, trecând prin dreptul meu, se uită spre mine dar pare să nu mă vadă. După ce trece carul, văd ce cară: un bloc uriaş de piatră. Probabil de la carieră de la Viştea. Cum l-o fi urcat în car? Cum de nu se huluie carul? Săracii boi. Oare unde duc pietroiul? În oraş?

Citesc în continuare. Este tot mai cald. Uneori, sub coroana stejarului pătrunde câte o pală de vânt fierbinte, care parcă uscă totul în cale. Într-o carte se spunea că vânturile astea foarte fierbinţi sunt vânturi africane. Oare ajunge vântul din Africa până încoace? Iarăşi se aude ceva dinspre drum. Ceva ce sună ca un zăngănit de fiare. După o vreme, sunetul este mai puternic. Încep să se audă şi voci. Mai întâi apare un ofiţer călare, apoi nişte purtători de însemne. Cred că soldatului care cară acvila imperială îi este tare greu. Urmează şiruri-şiruri de soldaţi din legiune. Mai trec uneori pe drum, dar în detaşamente mai mici, acum sunt mulţi, mulţi de tot. Cred că au pornit la război. S-a tot vorbit de barbarii care provoacă tulburări dincolo de limes. Cum o fi dincolo de limes? O fi la fel de cald? Zalele legionarilor sună ca nişte clopoţei, iar spadele băgate în teci scot un sunet de metal greu. Se aud cum se freacă unele de altele chingile de piele de pe uniforme şi de pe caii de povară. Soldaţii povestesc cu voci joase. Din când în când, răzbate un râset sau o înjurătură. Tot încerc să citesc, să nu mă las deranjat, dar ochii mi se ridică şi urmăresc şirurile de legionari. După un detaşament, urmează carele cu poveri, apoi alte detaşamente şi tot aşa. Mă tot uit la ei şi nu mă satur. Unii privesc spre stejarul sub care sunt eu, le fac cu mâna, dar nu mă bagă în seamă. Un soldat i-a arătat celui de lângă el stejarul şi au început să glumească despre statul la umbră cu o ulcică de vin rece în mână. Mai bine şi-ar vedea de război. După o vreme, se face linişte şi zgomotele armatei se pierd în depărtare, spre apus.

Citesc în continuare. Se aude huruit de tractoare. Huruitul e tot mai puternic, asta pentru că tractoarele vin dinspre sat, iar drumul urcă mult. Şi eu, când vin pe bicicletă, trebuie să descalec, nu pot urca o pantă aşa mare. La întoarcere… la întoarcere e altceva. Tractoarele s-au oprit nu departe de mine. Unul trece mai departe. Îi fac cu mâna tractoristului, e de la noi. Nu mă vede. Vorbeşte cu inginerul, care stă în picioare lângă tractorist şi se ţine cu amândouă mâinile. Îi este frică să nu cadă. Tractoarele celelalte au pornit din nou, ambalează puternic motoarele, atât de puternic, că mirosul înecăcios al gazelor de eşapament ajunge până la mine. Sunt tractoare noi-nouţe, sovietice. La şcoală ne-au spus că sunt un cadou din partea poporului sovietic. Inginerul strigă la tehnician ceva cu nişte cote, nu înţeleg. Nici tehnicianul nu pare să înţeleagă, inginerul se enervează şi îi tot arată în mai multe direcţii. Între timp, tractoarele au ieşit de pe drum şi tehnicianul le arată tractoriştilor pe unde să apuce. Plugurile sunt ridicate, dar apoi le coboară şi ele încep să muşte din glie. Aşa zicea într-o poezie pe care am învăţat-o la şcoală. Inginerul scrie într-un registru. Pe marginea drumului stau nişte oameni din sat şi se uită la tractoare. Unul coboară să bea apă de la izvor, trece pe lângă mine, eu îl salut şi el merge mai departe de parcă nu aş fi acolo. Când se întoarce, îl întreb dacă nu m-a văzut, dar nici acum nu mă bagă în seamă. Pare să fie mânios.

Citesc în continuare. Este foarte cald. Mă ridic să mă dezmorţesc, merg până la izvor, fac mâinile căuş şi beau nişte apă. Până şi apa e călduţă… Aplecat deasupra izvorului, mi se pare că se uită cineva la mine. Ridic privirea, sunt nişte oameni pe care nu i-am mai văzut pe aici. Au tot felul de boccele cu lucruri, par să vină de departe. Au o grămadă de copii, pe ăia mai mici femeile îi duc în braţe, în cârcă, cum pot. Doi bărbaţi poartă pe un par un mistreţ, probabil l-au prins pe undeva. E plină pădurea de jivine. Sunt obosiţi rău de tot străinii ăştia, unii mai bătrâni abia îşi târăsc picioarele. Căpetenia îi tot blastămă, dar degeaba. Până la urmă, arată spre stejarul unde sunt eu şi porneşte încoace. Mă ridic în picioare să-i spun că stau eu aici, dar nici nu mă bagă în seamă. Le strigă celorlalţi într-un grai pe care nu-l înţeleg şi le arată spre stejarul meu. Vreau să citesc, nu să stau de vorbă cu necunoscuţii ăştia. Nici măcar nu vorbesc limba noastră. Ceata vine sub stejar, oamenii aruncă poverile pe jos, copiii sunt lăsaţi şi ei jos. Sunt tare murdari şi put. Se tot învârt în jurul meu dar nici că mă bagă în seamă. Adulţii se ceartă cu căpetenia, dar nu ştiu ce zic. Un bărbat dă cu piciorul în mistreţ şi strigă ceva celorlalţi, vreo patru-cinci o pornesc în goană în toate direcţiile şi încep să aducă lemne. Cred că vor să facă foc să frigă mistreţul. O femeie strigă ceva de jos, cred că a găsit izvorul. E clar, rămân aici, dacă au şi apă… S-a zis cu cititul.

Citesc în continuare. Din depărtare se aud lovituri înfundate de tun şi, când vântul bate încoace, pocnete de puşti şi chiar nechezat de cai. E bătălie mare. Mai jos de mine, un bade de la noi întoarce fânul. Din când în când, ridic ochii din carte şi îl privesc cum munceşte în soare, nici că-i pasă. Când a privit spre mine, i-am strigat că cum de nu s-a dus la bătălie, că e în putere, dar nu mi-a răspuns. Lupta pare să fi încetat, că nici tunurile nu se mai aud. Dimineaţa au trecut pe drum în sus, le-am văzut, lucioase tare. Nişte cătane le împingeau de zor, de frică să nu o ia la vale. Mult omor pot aduce tunurile astea dacă te păleşte ghiuleaua. Badea s-a oprit şi se sprijină în furcă. Pare să asculte. Cred că se întreabă de ce nu se mai aud tunurile. De sus, din vârful dealului, se zăreşte un om. Fuge în jos, parcă şchioapătă. A căzut. Se ridică şi merge greu, cred că nu mai poate fugi. I se vede uniforma. Are nădragi roşii, mundir nu mai are, iar cămaşa albă e cam murdară, cred că se văd ceva pete de sânge. E bandajat la cap, dar şi bandajul e tare murdar. Merge direct spre bade şi-i strigă ceva. Badea se uită la el şi când cătana se apropie, ridică furca şi o bagă în ea. Până la mine s-a auzit icnetul, dar nu ştiu dacă a icnit cătana sau badea.

Citesc în continuare. E tot foarte cald, nici urmă de nor pe cer. O să se uşte roadele în grădină. Dinspre sat se aude tropot de cai. Încă sunt departe. Nu par să fie mulţi. Ciudat, nu este nicio herghelie în sat, numai dacă n-o fi vreun negustor de cai, uneori mai trece câte unul cu 10-15 cai, cică îi duce la Oradea sau la Buda, la târg. Caii se apropie, dar în afara lor nu se aude nimic, nici chiuiturile oamenilor ce grijesc de cai. Se aude vorbă străină. Ridic capul, dar mă lipesc imediat de trunchiul stejarului. Cred că e pe turceşte. E o ceată de călăreţi. Nu-mi pot lua ochii de la ei. Au nişte turbane tare comice. Aşa le zice, turbane, am citit într-o carte. Şi de iatagane am citit. Sclipesc în soare. Odată povestea un bătrân că turcii au săbii îndoite, dar nu l-a crezut nimeni. Acuma ştiu că avea dreptate. Turcii ăştia par destul de jerpeliţi şi fără chef. Dacă nu ar avea iataganele, şi zalele, şi scuturile, n-ai zice că sunt oşteni. Doi nici nu au scuturi, iar unul duce legat de şa un scut crăpat. Se opresc, unul tot arată înainte, ceilalţi se uită cu grijă înapoi. Cel care pare să comande le tot spune apăsat ceva. Dacă aş înţelege ce spun…, dar la noi nu ştie nimeni turceşte. Bătrânul ăla cu iataganele spunea că a vorbit odată cu turcii, că a întâlnit un ceauş care ştia un pic graiul nostru, dar că vorbea tare pocit.

Citesc în continuare. Parcă nu mai e aşa de cald, sau m-a prins pe mine cartea şi nu am mai băgat în seamă zăpuşeala. Tocmai am auzit un aeroplan, m-am ridicat şi l-am văzut, a zburat chiar pe deasupra mea. M-o fi văzut aviatorul? O fi avion de observaţie, cred că aşa le spune. Zbura spre trecătoare, oamenii spun că s-a spart frontul şi că vin ruşii. Nu prea înţeleg. Cum adică s-a spart frontul? Dacă aş ţine minte să-l întreb pe bunicu. Sau pe tata, când se întoarce. Uneori dinspre trecătoare se aude ca un vuiet, ca nişte tunuri, numai că vuietul e lung… când se aude, oamenii se opresc şi ascultă şi abia după mai multe clipe se aude bubuitura. Uneori se aud mai multe feluri de bubuituri, unele grele, parcă din străfundurile pământului, altele sună subţire, aproape că îţi vine să râzi. Sper să nu se apropie frontul prea tare de noi. Dar nişte tancuri tot mi-ar plăcea să văd.

Citesc în continuare. Cred că e amiaza, soarele e sus de tot. Nu ştiu cum a trecut timpul. Imediat termin cartea. E împrumutată de la biblioteca liceului. Înainte de vacanţă, am intrat într-un magazin cu cărţi, dar erau tare scumpe. Să-mi iau un roman însemna să nu mănânc două zile. Mai bine îl iau de la bibliotecă. Aşa am şi făcut. Doamna bibliotecară s-a bucurat că am împrumutat nişte cărţi. La toamnă le duc înapoi. Mă apuc de încă o carte, că nu prea am chef să plec. Mai ales că trebuie să împing bicicleta până acasă.