OLIMPIU NUŞFELEAN: FERICIT PE O INSULĂ PUSTIE

Au eşuat în zori, pe o vreme ceţoasă, care a derutat cele mai sofisticate aparate de navigaţie ale pachebotului. Cînd s-a trezit avortat de valuri pe limba de nisip a plajei, se arăta şi soarele. Se ridică şi încercă să afle unde este. Ţinea strîns în pumni telefonul mobil şi o hartă, nu mai ştia cum salvată sub presiunea dezastrului. Telefonul nu-i mai folosea la nimic, îmbibat de apă, dar îl păstra ca o  relicvă a nenorocirii.

Privi în jur – plaja îngustă, ca o lamă de nisip ce delimita oceanul încă furios de faleza înaltă, împădurită, cu copacii agăţaţi lîngă cer de roca dură. Şi, nu departe de el, dar destul de departe în raport de starea de sfîrşeală în care se afla, observă, abia desprinzîndu-se de nisip, o mogîldeaţă. Nu-i trecu prin gînd decît faptul că era, probabil, o altă fiinţă pe care valurile o aduseră de pe vaporul înghiţit de ocean. Se apropie.

Era o femeie. Nu-i puteai determina vîrsta. Îi observă mai întîi, întinşi pe picioarele lungi, blugi sfîşiaţi în cîteva locuri de pietrele de care se frecaseră, apoi o pelerină lungă ce, desprinsă de pe umeri, se odihnea, frămîntată de valuri, alături de ea. O ajută să se ridice şi observă că, mai bogat şi mai răsfirat decît pelerina, îi era părul, lung şi negru, revărsat peste umeri şi spate, acoperindu-i în parte faţa, plin de alge marine. Ţinea strîns lîngă ea o geantă de voiaj, grea de apă, dar nu se ştie prin ce minune păstrată. O ajută să se ridice şi încercă să-i elibereze faţa de părul lipit de obraji şi atunci observă că era o femeie foarte urîtă. Era atît de urîtă încît inima lui fu săgetată de gîndul că trebuie să facă orice efort ca să nu-i mai cerceteze chipul.

Nu se înţelegeau. Rostise şi el, şi ea cîteva cuvinte, dar urechile lor nu identificau sonorităţi în care să desluşească vreun înţeles. Nu avea niciun rost să-şi spună numele, căci le-ar fi putut confunda cu cine ştie ce cuvînt intraductibil…  Stătură o vreme să-şi revină, îşi dădură seama că plaja, cît vedeai cu ochii, era pustie, că valurile nu mai aduceau niciun supravieţuitor, şi apoi, înţelegîndu-se din priviri, urcară faleza şi panta, o culme, un munte, nu mai ştiau precis, ca să afle cîte ceva despre locul unde îi aruncase nenorocul.

Cîndva, el, în adolescenţă, poate la începutul tinereţii, visase – încă jucîndu-se cu visele, ca reverberaţie a cărţilor de poveşti pe care le citise – visase, deci, că rămîne captiv pe o insulă pustie cu Albă ca Zăpada sau cu cea mai rîvnită femeie din oraşul lui. Şi acum, trăgîndu-şi sufletul pe cea mai înaltă culme a insulei – căci eşuaseră pe o insulă pe care aproape o cuprindeai cu ochii, dar pe care harta salvată de el n-o reprezenta –, muncit de la bun început de sentimentul că avea pe cineva alături, dar retractil faţă de această fiinţă care nu avea în ea nimic dintr-un basm frumos, se gîndea la familia lăsată acasă – nevastă, copii, prieteni… – şi la această situaţie în care a fost aruncat de soartă cînd nu mai visa la nicio aventură…

Ea scoase din geanta ei o conservă de peşte, o deschise, mai scoase şi o pungă de biscuiţi muiaţi în apa oceanului, şi-l îndemnă să mănînce. Observă că geanta ei era plină de tot felul de lucruri, pentru el inutile, dar erau acolo un briceag, o brichetă, ochelarii ei de vedere. Luă, ea, un pachet de ţigări şi-l lăsă să se usuce la soare.

…Găsiră un loc în apropierea plajei unde, ajutîndu-se, încropiră o colibă. Ea simţi reticenţa lui faţă de ea şi, de multe ori, se lăsa invitată să dea o mînă de ajutor, îşi delimitară locurile în colibă, dar mergeau împreună să evalueze insula şi să identifice surse de hrană, oferite de puţinele animale sau de păsări, peşti din ocean sau din pîraiele care se vărsau, aproape nevăzute, în ocean.

Nu putea s-o înveţe limba lui, pentru că ea se retrăgea adesea şi citea dintr-o Biblie salvată, scrisă într-un alfabet pe care el nu-l cunoştea, poate dintr-o limbă europeană mai puţin circulată. Încet-încet, cu trecerea zilelor, a lunilor sau a anilor, au învăţat o limba comună, simplă şi utilă.

Într-o noapte, cînd aversa lovea cu stropi puternici acoperişul colibei lor, mult întărite, a descoperit că avea un corp foarte fluid, parcă născut să facă dragoste. Şi după acest moment – care se repeta adesea – ea nu-şi schimbase comportamentul ei sfios şi îndatorat. Nu-i aducea niciun reproş, decît în joacă, fugărindu-se printre copacii înalţi, după ce ratau vreo pasăre sau maimuţă ţintită cu arcul de unul dintre ei, sau cînd înotau în apele liniştite ale nemărginirii.

Aşa că, atunci cînd, din întîmplare – căci nu găsiseră niciun semn cum că insula ar fi cunoscută de contrabandişti, pe care îi aşteptară atît – poposiseră, nu se ştie din ce motive, pe insulă cîţiva pescari cu pescadorul lor şi aprinseseră focul pe plajă, ea, jucînd cel mai incredibil joc al ei, se apropie de grup şi, cu părul ei lung resfirat, cu pelerina ei peticită fluturată în vînt, cu chipul ei de Baba Cloanţa, le apăru ca Fantoma incredibilă a unei insule misterioase. Oamenii o luară la fugă, abia încăpură în barca ce-i adusese la mal şi dispărură în noapte cu pescadorul lor de doi bani. El, împăcat cu soarta, privi dintre copaci toată scena şi se amuză cum n-o mai făcuse vreodată.

Cînd, peste mulţi ani, lui îi venise sfîrşitul, ea se îngriji de punerea lui într-un mormînt pe care îl pregăti cu toată atenţia, apoi se aşeză lîngă mormînt şi se înveli în părul ei imens, dîndu-şi şi ea duhul, convinsă că nu mai are ce face pe acest pămînt.

Povestea lor nu s-a aflat niciodată, căci n-a rămas nimic scris în urma lor. Coliba lor a fost măturată, desigur, de furtuni. Poate că apariţia înfricoşătoare a femeii aceleia în faţa pescarilor rătăciţi să fi stîrnit nişte poveşti, spuse prin cine ştie ce parte a lumii, în limba povestitorilor. Cum tot atît de bine se poate ca, înainte ca trupul ei dezgolit să fie sfîrtecat de cine ştie ce animale sau păsări răpitoare, insula să se fi scufundat din nou în ocean, aşa cum s-a scufundat cîndva un Titanic plin de lumini.

Eu nu ştiu ce s-a mai întîmplat deoarece nici eu n-am cunoscut povestea lor. Mi-a încolţit aşa, din întîmplare?, desigur dintr-o sămînţă de poveste, în minte. Am încercat doar să v-o redau, pe scurt, cu ajutorul imaginaţiei.