OLIVIU CRÂZNIC: NATURĂ MOARTĂ

Varro Reatinus scria că nu există decât trei muze: Melete, care îndrumă privirea; Mneme, care trezeşte aducerile-aminte; şi Aoede, care zămisleşte visarea.

Nu este cu totul lipsit de însemnătate pentru artist să descopere în ale cui mâini îşi încredinţează talentul.

Schiţa înfăptuită grăbit (instinctiv parcă), în mansarda neîntreţinută din apropierea Pădurii Chimdru, nu se anunţa, mărturisesc, în vreun fel meritorie. Nici măcar nu cred că aş fi izbutit să o vând, dacă mi-ar fi venit, cumva, o asemenea idee. Vindeam, pe atunci, din cinci compoziţii duse la bun sfârşit, poate una; abia odată cu sanghinolentul Apus duşman mi-am dobândit aşa-zisa faimă de care mă bucur astăzi. Ceea ce contează, însă, este faptul că acel simplu bruion, plăsmuit din impuls ludic, insomniac, sub cadenţa ploii întunecate, avea să devină piatră de temelie pentru a mea Opera Magna. Se cuvine menţionat, totuşi, faptul că lucrarea în cauză nu a ajuns niciodată să fie expusă public, valoarea artistică rămânându-i, prin urmare, la stadiul de pretenţie individuală. În orice caz, am trudit la peisajul de nicăieri mai bine de şaisprezece ani, neglijându-mi uneori obligaţiile profesionale (îmi cunoaşteţi, probabil, inconsecvenţa) şi mai mereu viaţa intimă – desfăşurând, în tot acest timp, o asiduă şi conexă muncă de cercetare în direcţia ştiinţelor teoretice.

Până când, într-o zi, „nicăieriul“ şi-a găsit loc pe hartă.

Fireşte că, în febra creaţiei, nu mă gândisem vreo clipă că mohorâta imagine – natură moartă propriu-zisă, înfăţişând o măgură golaşă străjuită de copaci desfrunziţi, scheletici, sub un cer fără astru – putea constitui altceva decât un produs al fanteziei surescitate, poate un vis lucid. În următoarele săptămâni, însă, cu penelul conturând şovăitor amănunte, am început să bănuiesc un rost mai adânc. Odihna nocturnă, chiar, îmi purta deseori spiritul spre un acelaşi orizont tulbure, jalonat de edificii străvechi, părăsite, întărind astfel impresia unei surse concrete a inspiraţiei: mister dezvăluindu-se treptat iscodirii doar pentru a ascunde lăuntric un alt mister, Graal menit insistenţei statornice… În anul dintâi, însă, taina cea mai de preţ a cadrei s-a încăpăţânat să rămână învăluită în mantia străvezie a suspiciunii, protejată pizmaş de măgura mormântală şi de zidurile oarbe ale urbei pe care o intuiam, vag, a fi destinul reveriilor mele.

Spuneam, mai sus, că am întreprins anumite cercetări (în principal, răscolind biblioteci obscure în căutarea unor tomuri prăfuite, ori adresând întrebări cu tâlc aventurierilor şi cărturarilor) – îmboldit de unele aspecte aparte, identificate întâmplător în structura construcţiilor ivite din abisul revelator al artei mele. Cetatea Iasomiei a fost numai o pistă falsă, dar în cel de al treilea an ştiam deja că, în fapt, pictam un polis necunoscut astăzi, înălţat odinioară întru slava temutului Shalmaneser. Sureturile melchite pomenesc un ritual păgân, cenuşa cetăţii Arinnu şi patrusprezece mii patru sute de ochi scoşi prinşilor din Hanigalbat; învinuire îngrijorătoare – inexistentă, însă, în alte izvoare scrise. Căzute apoi sub ocupaţia lui Traianus (gloriosul „optimus princeps“), fortificaţiile asiriene au permis – nu este cert pentru cât timp – o dezvoltare a „sectei creştine“, înainte de a fi abandonate de armată şi de locuitori, subit şi nelămurit, pentru a se cufunda în uitare. Tradiţia orală, consemnată trunchiat în memoriile deşănţatului autor al Pentameronului (şi rămasă, din cine ştie care motive, nefructificată în basmele lui Basile), pretinde că Inchiziţia medievală ar fi vegheat rescrierea tuturor cronicilor care ofereau desluşiri asupra exodului. Râvnei iezuite i-au scăpat, însă, câteva manuscrise – iar eu le-am găsit.

În mod îndeajuns de curios (luaţi aminte!), nu documentele pe care le consultam subjugat în perioada „iniţierii“ îmi furnizau materialul necesar pentru întregirea decorului care, admit, îmi acaparase cu totul trăirea; dimpotrivă, închipuirea şi visul îmi şopteau încotro să îmi îndrept atenţia şi eforturile… Nu putea fi vorba despre coincidenţe ori despre autosugestie – exista, fără îndoială, o Voinţă suprafirească în miezul enigmei şi, în cel de al şaselea an de căutări, Voinţa suprafirească a prins chip sub penel, pe pânză.

Era chipul suav, încântător, al unei fecioare fără veşminte. Buzele ei închipuiau un trandafir roşu; fire aurii de păianjen, măiestrit împletite într-o diademă cu safir (singulară, princiară podoabă), se pierdeau discret în nuanţa însorită a zulufilor muzei. Alabastrul distins al pielii, înălţimea, supleţea, fermitatea şi armonia trupului îi trădau originile, mai degrabă romane decât asiriene. Pleoapele delicate, coborâte, fereau smaraldul intens şi rugător al privirii fetei – dar eu i-l ştiam.

Se afla întinsă pe lespezi, într-o încăpere rece în care nu răzbătea lumina – undeva, în sânul naturii moarte din apropierea oraşului mort, poate chiar în inima măgurii. Singurul, ultimul semn de supravieţuire al acelei obnubilate lumi…

Am pornit, la jumătatea verii trecute, peste munţi, peste Mare Nostrum – convins că stăpâneam secretul aşezării străvechi; nimic nu mă reţinea pe meleagurile natale. Nu vă voi plictisi cu nararea călătoriei – nu ar fi de dorit nici să încercaţi a mă urma. Fosta metropolă mi s-a înfăţişat întocmai cum o aşternusem pe pânză: o arhitectură măreaţă, eclectică, lipsită de suflu viu. Nicio fiinţă – fiară, insectă ori pasăre – nu şi-a făcut simţită prezenţa în vreme ce străbăteam anticele alei pustii, nici când m-am apropiat de măgură printre copacii secaţi de sevă. Exista acolo un singur mormânt, şi mi-am amintit zvonul smintit reprodus în tratatul lui Lorenz despre suferinţele cărnii: lepădându-se de cetatea tiranilor, creştinii îşi luaseră morţii cu ei. O cruce masivă de piatră se profila dreaptă pe firmament, nefamiliară viziunii mele; în locul numelui drag pe care năzuiam să îl aflu, purta gravată rugăciunea Domnului.

Mi-am şters sudoarea care îmi brobonea fruntea, potrivind şevaletul în lumina scăpătată a după-amiezii. Creaţia mea îşi revendica nerăbdătoare ultima tuşă. Când mă hrănisem, când mă odihnisem ultima dată?… Cine mai ştie!… Apropierea de ţel îmi conferea, credeam eu, toată vigoarea de care aveam nevoie; la un moment dat, trebuie că am adormit, totuşi. Mă visam alături de tânăra nudă în încăperea neagră de sub pământ; greoiul simbol creştin cobora fatal peste noi, gata să ne strivească. Ochii fecioarei erau deschişi – plini de o panică verde, amoroasă, lichidă –, iar palmele mele zdrelite se opuneau disperat, inutil, coborârii crude a pietrei.

Opera Magna se încheia.

Vuieşte vântul, s-a înnoptat, iar eu m-am trezit din vis şi trăiesc coşmarul. Crucea de piatră îmi apasă sufocant pieptul, poruncind parcă să mă opresc; este însă târziu de acum – am reuşit cu caznă să o înclin şi să o scot pe jumătate din groapă. Mormântul dospeşte reavăn şi sunt dintr-odată lucid cu totul, cum nu am mai fost de aproape două decenii; vremea fantasmelor a trecut. Ştiu că nu mă aşteaptă o crăiasă adormită în al ei mistic iatac subteran, că nu mă aflu aici pentru a smulge un suflet romantic coasei reci a zeului Cronos. În gând mi s-au ivit din neant depărtările copilăriei, pribegia pe ţărmul Sardiniei. Revăd limpede profilul romano-asirian al sirenei cu ochi de smarald care m-a ademenit încoace, şi nu poartă stigmatul gingaş al altei ere. Cum se numea, oare, fiica plină de viaţă a Mediteranei alb-aurii – întâlnită cândva câteva clipe doar, clandestin ferecată apoi în bătăile inimii mele?… Nu Aoede m-a trădat înşelându-mi penelul, ci Mneme. Îmi ţiuie amândouă urechile şi simt gustul coclit al fierii în gură când îmi pun, în sfârşit, întrebarea care contează:

Cine…, ce anume îşi croieşte drumul teribil spre mine şi spre bezna fără oprelişti din jur, eliberat din capcana creştină?…