ŞTEFAN BOLEA: STRUCTURI DE REZISTENŢĂ

A patra carte a poetei şi jurnalistei Alice Valeria Micu, volumul conceptual Pereţi (Cluj, Zalău: Şcoala Ardeleană, Caiete Silvane, 2019), aminteşte de departe de opera rock The Wall a trupei Pink Floyd. Faţă de sursa amintită, volumul poetei clujene este mult mai interiorizat, oscilând între un patetism bine temperat şi momente de ironie (de comparat pentru acest contrast primul şi ultimul poem din carte). Mecanismul scriitoarei este următorul: alege un termen oarecum neutru, oarecum tern (în acest sens, zidul formaţiei britanice e mult mai încărcat afectiv) şi-l transformă într-un imens concept ontic (de dimensiunile mănăstirii Argeşului), am putea spune chiar metafizic, prin care „citeşte“ întreaga realitate. Precum fiinţa la Heidegger, există riscul ca pereţii, ridicaţi la înălţimi ontologice, să devină vizi de sens, să ascundă o vacuitate funciară. De citit în acest sens poemul de la pp. 18-19, o adevărată artă poetică: „pereţi/ de carne/ pereţi/ de ceaţă/ pereţi/ de sânge/ pereţi/ de convenţii/ pereţi/ în creier/ pereţi/ de oţel cu teamă de apă,/ de lume, de păianjeni,/ pereţi de blănuri/ smulse de vii.// … Pereţii/ Marelui Zid Chinezesc,/ pereţii/ Nautilus,/ Ana,/ scheletul Turnului Eiffel,/ transformat în tărâm al sinucigaşilor.//“

Dar pariul poetei se susţine şi acest lucru se întâmplă din două motive. În primul rând, sentimentalismul e sublimat şi doar rareori devine tânguitor ori kitsch. Ajută şi inserţiile tehnice, care amintesc uneori de răceala schizoidă a unor autori ca Palahniuk sau Houellebecq: „Măsurarea rezistenţei de izolaţie a conductoarelor/ faţă de pământ se efectuează legând pe rând/ fiecare conductor la o bornă a megohmmetrului/…“ (p. 15) În al doilea rând, Pereţii sunt valizi ­– şi aici ţin să remarc insight-ul sugestiv al Martei Petreu de pe coperta a patra – ca volum religios, trimiţându-mă cumva la anumite opere din tradiţia carmelită şi cea dominicană. Acel „Sinele meu e Dumnezeu“ al Ecaterinei de Siena ar putea să fie epigraful plachetei.

Pereţii Alicei Valeria Micu sunt simultan simboluri ale mecanismelor defensive, ale traumelor sau ale bolilor incurabile („Erau în cartier câţiva copii care/ nu semănau cu nimic. Muriseră/ ciudat, nici bolnavi, nici înecaţi,/ nici minţiţi, nici uitaţi.// La autopsie le-au găsit/ pereţii/ surpaţi înlăuntrul lor înainte/ de naştere…/“, p. 12), ale fixaţiilor noastre infantile („La şcoală nu l-au lăsat să meargă cu ei./ Pereţii/ lui arătau mereu nordul./ Încetează, eşti prea mare să crezi în/ pereţi!//“, p. 10), ale sufletului sau sinelui („Aripile cele mai puternice/ sunt/ un fel de/ pereţi.//“, p. 72). Probabil că esenţa peretelui constă, în viziunea poetei, în nucleul nostru divin, în partea noastră în care putem accesa constitutiv divinitatea: jungian, trecerea de la Eu la Sine este o asemenea călătorie iniţiatică în care suntem atraşi spre soarele interior, spre centrul mandalei.

Putem înţelege cartea şi ca un metapoem extins despre creativitate în descendenţa mitului meşterului Manole: „Să construieşti înseamnă să ai/ de unde cădea//“ (p. 38); „Sunt o mănăstire vie./“ (p. 76); „O lume de zidari într-un singur/ perete/ prăbuşindu-se lent.//“ (p. 65). Alteori, limita dintre explorarea divinităţii şi theosis este destul de fragilă: „Trăiesc în mine, prin mine,/ pentru mine însumi./ Ce sens are zidirea, ce rost are prăbuşirea?//“ (p. 60), notează Alice Valeria Micu, amintind de acel „I pray for myself to myself“ din House of Cards. Filiaţia religioasă este, într-adevăr, punctul forte al volumului: „Tată care m-ai zidit/ în trupul mamei, de ce/ m-ai părăsit?“ (p. 78, Mt. 27: 46); „Dumnezeu al/ pereţilor,/ în rănile Tale ascunde-mă!“ (p. 81, Lc. 23: 46).

Pornind de la pretinsa banalitate a termenului perete, care este ridicat la verticalitatea unui principiu metafizic, Alice Valeria Micu a „zidit“ o carte despre solitudine şi spiritualitate, despre „noaptea întunecată a sufletului“, în care personajul liric nu este înecat de tenebre, ci este forţat să fundamenteze o relaţie Eu-Tu cu divinitatea.