EMIL HUREZEANU

Salut d’amour

 

Existenţa altui poet

Felul lui aparte de a-şi nota sau prevesti sfârşitul

Şi, imediat, observaţia melancolică a exegetului

La câteva minute după dispariţia poetului

Când încă cum spunea cineva

Mirosul oamenilor iubiţi nu dispare

Ci se intensifică.

De exemplu

Poetul W.S. Merwin din Hawaii

A scris un poem intitulat

„Pentru ziua din calendar când voi muri“

Ne spune acolo că a bifat în viaţă fiind

Mereu acea zi fără să ştie ce-i cu ea.

Până când ziua între acum şi apoi a venit.

Scria Merwin din Hawaii când

„Nu mă voi mai înfăşa în viaţă

Ca în hainele altuia

Surprins de pământ

Şi de iubirea vreunei femei

Sau de neruşinarea oamenilor

Aşa cum azi scriu după trei zile umede

Şi aud pitulicea cântând şi ploaia a încetat

Şi eu faţă de mine nu ştiu ce se-nclină

Înaintea mea.“

 

Urmează un interpret german

Al acestui poet american care

În primul rând numeşte pitulicea în limba lui

Ceea ce înseamnă Der Zaunkönig

Adica regele gardului: ce înnobilare teribilă!

Americanul spunându-i The Wren iar vorba poporului

Strigând

It’s , it’s, it’s the Wren. It is the old Wrenster!

În limba noului cititor român

Asta dând:

E pitulicea, e pitulicea, e pitulicea. Este bătrânul escroc.

Ceea ce schimbă oarecum sensul regelui şi al pitulicei

Făcând mai proprie mediocritatea tulburătoare

A cânticelului morţii

Pe care solemnitatea germană la ceremonii

O  numeşte Totensignal iar eu

Vulkantremor – adică acea pâlpâire firavă dar certă

Care anunţă cutremurul tău final

Printr-o pitulice.

Deci vine exegetul şi ne spune:

„Începând de vinerea trecută poetul Merwin

Îşi cunoaşte data morţii.

A murit la 15 martie în mijlocul

Pâlcului său de palmieri din Hawaii

Acolo unde cu iubitoare osârdie

A plantat în fiecare zi un arbore

Ce acum este pădure.

Între pomii lui îşi va găsi odihna

Acum că s-a făcut linişte

În lacrimile rădăcinilor.“

 

Mecanismul transubstanţierii poeziei

Din poezie în altă poezie

Pe braţele şi în limbile  multor oameni

Purtând trupul Lui

Până la reîntruparea prin lectură

Luare aminte

Şi  temporara pomenire.

 

 

Testamentul românistului

 

Comparând mereu în viaţă

Prin forţa împrejurărilor

Niciodată ostile dar nici cordiale

Între ţările şi limbile altora

Am dat de cele două lecţii de viaţă

Ale marelui românist german Klaus Heitmann.

L-am cunoscut la aniversarea lui Eminescu

În 1989 la München.

Eram în sala Conservatorului

Acolo unde Hitler semnase cedarea Cehoslovaciei în 1938.

În astfel de locuri e greu să nu calci strâmb.

Stătea lângă Eugen Coşeriu de la Tübingen.

Erau intimidaţi de centenarul morţii

Marelui nostru poet

Iar eu de ei

Deşi  mă gândeam doar la sfârşitul lui Ceauşescu.

E ca şi cum ai fi eclipsat La Steaua 

Cu necrologul lui din Timpul

Pentru Manolachi Costache Epureanu.

Mă rog,

Nu aceasta este tema acum.

Coşeriu era ca un spaniol verde

Puţin obosit

Heitmann ca un german îngândurat

Mereu obosit.

Recent am găsit o scurtă autobiografie

A marelui românist german

Care n-a avut prea mult timp de el însuşi.

Sunt aici doua însemnări.

Una, a lui Theodor Fontane din 1856

Care-i scrie aşa soţiei sale:

„Viaţa, care îmi apare ca un comprimat ideal

Există pentru mine de-abia acum.

Să stau liniştit

Cu puţin deranj

Să scriu să citesc şi să beau cafea.“

Marele românist de la Heidelberg

Susţine că acesta este sensul vieţii sale după pensionare

Dacă nu cumva altul sugerat

De Blaise Pascal

„Toate nenorocirile oamenilor provin

Din faptul că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.“

Bun.

Nu înseamnă că aceşti oameni atât de însemnaţi

Chiar au crezut în virtutea absolută a odihnei.

Dar există un fel de agitaţie românească

Pe care dr. Heitmann

Precis a cunoscut-o ferindu-se de dânsa.

O mică isterie cu gesturi dezordonate

Ochii lucind şi rostogolind vidul ineficienţei.

Ăştialalţi, germanii, ba chiar italienii

Pot produce scandalul chiar fără zgomot.

Bunăoară la inaugurarea filarmonicii din Hamburg,

În ianuarie 2017, eu fiind de faţă,

Un meloman a scăpat o monedă de 50 de cenţi

Pe parchetul din teck indonezian.

În sala de 4000 de locuri s-a auzit clinchetul

Ca un anunţ discret dar sigur

Al apocalipsei.

Riccardo Muti a oprit orchestra

S-a întors spre public şi a zis:

Nu ştiu – să mă supăr sau să mă bucur.

Mă irită neglijenţa

Mă încântă acustica.

Sala trebuia să coste 70 de milioane

Şi a costat la sfârşit 700.

Un scandal filarmonic, armonic, natural.

Aşa cum românii spun bunăoară

Despre cineva care nu merită

Că e uns cu toate alifiile

În timp ce nemţii despre acelaşi

Că e spălat cu toate apele.

Sau italienii

Desigur foarte gălăgioşi

Dar fără acea nervozitate pitică şi negricioasă

A noastră în jurul pepenilor sparţi pe caldarâm

Fac distincţia între mămăliga galbenă în Veneto

Şi mămăliga albă doar la Veneţia.

Noi ne revoltăm rar dar memorabil

Deşi germanii şi italienii spun

Ca mămăliga nu explodează.

Nu mă mir

Că respectabilul românist german

Nu mai vroia la sfârşit decât linişte

Puţină cafea şi o cameră solitară.

 

 

La începutul sfârşitului

 

Se făcuse vară.

Eram bucuroşi că în crânguri şi tufe de trandafiri

Printre lanurile timpurii de secară unduioasă

Şi straturi vioaie de pătrunjel

În aşteptarea roşiilor diforme şi a vinetei urâte

Vom iubi,

Vom întâlni,

Vom plimba suveran spleenul cavernos

Şi prostata proeminentă

Paranoici ireductibili ai păcii sociale.

Am deschis larg fereastra şi un aer mai cald a năvălit

Peste aerul mai cald din iconostas

O biserica din munte este schitul de la malul mării

După pârjolul cuvenit.

Apoi perdele de cămile răsturnate şi şeici desfrânaţi

Alungaţi de Sahara în curtea mea interioară de la Berlin.

Cu o seară înainte, pe Waldbühne,

Adică pe Scena din Pădure,

Au îngânat Berliner Luft ţinându-se de mâini

Cu obrajii scofâlciţi şi ochii roşii

În aşteptarea fornicaţiei  finale.

Cuptorul Siemens Martin s-a spart în firimituri

Un aparat de sudură mi s-a încolăcit de gât

Patru români au murit în Italia asfixiaţi

În timp ce respirau liber în peninsulă.

Un ghepard tânăr are şanse

De pradă

În primele 15 secunde.

În a 16-a leşină ca o babă impudică

Lângă aragaz.

Pe vremuri am tradus poemul Tristesse d´été de Paul Valéry.

I-am arătat marelui poet varianta mea

Şi el a respins hârtia cu un gest obosit.

N-are rost, vara nu mai aduce răcoarea serii

Şi tristeţea apropierii toamnei

Presimţirea morţii în ultimul rod pârguit.

Aduceţi ursul polar hăituit de foame

În căutarea banchizei imposibile

Scoateţi suedezii, finlandezii şi norvegienii

Din fabula protestantă a singurătăţii răcoroase

Şi atârnaţi strugurii negri din Arctica

La afumat în podul navei eşuate.

Ce-a fost s-a terminat.

La grande politique et la petite histoire

Se-ncalecă pe Via Appia ca o turmă

De câini împerecheaţi de hingheri.