MARTA PETREU: DE LA PLATON LA SIMUŢ

De obicei, citeam revista Familia pentru poemele publicate şi pentru articolele despre Cioran ale lui Alexandru Seres; sau, după „Zilele revistei Familia“, mă uitam îndelung la fotografii, studiind fizionomiile scriitorilor. Unele numere ale durabilei reviste, multe, le-am colecţionat. De data asta, la numărul de graţie 5/a.c., am citit textul dlui Ion Simuţ contra revistelor literare: „Elegie pentru revistele literare“, aşa se numeşte, şi se află într-o evidentă continuitate cu cel mai recent volum al criticului şi istoricului literar I.S., cu „Literaturile române postbelice“ (2017). Cartea este una ambiţioasă ca intenţie, subminată însă de metoda deficitară: ca să faci o asemenea cercetare, e nevoie să citeşti tot ce au scris autorii în discuţie, tot ce au scris comentatorii despre autorii în discuţie, să pui tot acest material empiric în contextul totalitarismului socialist-real, începînd cu documentele de partid şi presa de partid, continuînd cu legislaţia, apoi cu normele baroce ale cenzurii, cu fricţiunile dintre diversele facţiuni ale partidului etc., etc., toate operaţiunile acestea presupunînd o muncă enormă; or, autorul cărţii a preferat extrapolarea unor informaţii insulare, selectate nu neapărat în virtutea importanţei – ca să vadă dacă sînt importante sau nu, veridice sau nu, tipice sau nu, ar fi trebuit să treacă prin tot materialul documentar numit mai sus –, ci pentru că acelea le-a avut. În acest volum, de abordare cît se poate de ambiţioasă şi simultan de trunchiată sau chiar aleatorie a fenomenului literar din timpul totalitarismului socialist-real, autorul a încheiat într-o notă curat totalitară: dînd porunci poeţilor să nu existe, iar criticilor, să nu mai comenteze poezia în revistele literare, pentru că, scrie I.S., poezia e în declin – el înţelegînd prin „declin“, într-o aiuritoare confuzie a criteriilor, faptul că poezia nu are succes de public… (Un autor cu succes mic la public este Homer. După criteriile lui I.S., ar trebui ca Homer sa fie scos din circuitul cultural. Sau: Biblia nu e o carte cu succes la public, lucru pe care l-a sugerat, cu delicateţea-i caracteristică, însuşi Joseph Ratzinger, fostul papă. Ar trebui oare să nu mai fie tipărită?) Iar dacă e în declin pentru public, atunci – concluzie logică pentru I.S., dar numai pentru el – trebuie să înceteze să existe. A mai fost unul care, temîndu-se de poeţi, a vrut să-i elimine din cetate, dar nu l-a ascultat nimeni; nu-mi vine să cred că dl I.S., aşa de sătul de poeţi cum se-arată, o să aibă mai mult succes decît Platon.

M-am abţinut, la apariţia acestei cărţi – care e scrisă, cum spuneam, în registru aleatoriu, dar care a trecut, probabil chiar şi în ochii autorului, drept o cercetare ştiinţifică serioasă – s-o comentez. Să spun de ce: pentru că nu cu multă vreme în urmă avusesem cu I.S. un conflict: nemulţumit că nu am cenzurat unele afirmaţii făcute de dl Mircea Mihăieş într-un interviu publicat de noi, la , m-a tras de urechi. Ei bine, incidentul ăsta m-a determinat să nu scriu despre cartea lui, căci nu voiam să apar, nici chiar numai pentru el, în postura de persecutor. În fapt, şi acum, nu acest volum – după cîte îmi amintesc, bine primit de critică – mă preocupă, l-am menţionat numai pentru a arăta că dl I.S. are de mai multă vreme o problemă cu revistele literare şi cu poeţii.

Ce spune acum I.S.: că revistele literare sînt prea multe şi în declin. Că nu au cititori. Iar de vină sînt… pensionarii de la reviste. Ca nepensionar ce mă aflu astăzi, mă mir în primul şi în primul rînd de viziunea culturală (respectiv literară) pe care o afirmă, din nou, Ion Simuţ: una dirijistă. În loc să se bucure că, prin mulţimea revistelor, se manifestă la nivel naţional, pe toată scara axiologică, o creativitate în sfîrşit liberă, una care în mod potenţial ar putea să genereze, pentru prima oară în istoria naţiei româneşti, o cultură românească organică, dl I.S. e deranjat de numărul mare al publicaţiilor. Ca să nu mai spun că, dînd vina pentru înfăţişarea revistelor pe redactorii pensionari, I.S. face pur şi simplu un atac la persoană; unul la fel de grav ca acela la gen, la religie, la naţionalitate, la rasă, la viaţa sexuală etc… Eu nu cred că bunul Dumnezeu sau natura, ca să vorbesc ca Spinoza, închide, la înţelegere cu I.S., robinetul inteligenţei şi talentului în ziua cînd omul împlineşte 65 de ani. Nu ştiu dacă I.S. este pensionar sau nu (dacă o să fie norocos, şi eu îi doresc să fie, o să ajungă şi el la pensie); oricum, şi-a scris textul contra redactorilor-pensionari după ce-a împlinit vîrsta legală a pensionării, ceea ce ne aruncă într-un paradox prin nimic mai prejos decît acela clasic al mincinosului.

Apoi, I.S. se întreabă, retoric, de ce nu mor revistele literare, adică, brutal, de ce dă statul bani pentru cultura scrisă. Doamne fereşte să ajungă vreodată în vreo poziţie de conducere, mi-am spus, citind şi minunea asta strălucind de-o neagră răutate. Dl I.S. ignoră faptul că toate ţările europene îşi finanţează cultura, adică identitatea. Ba finanţează chiar şi cultura altor ţări, adaug iute, şi dau două exemple: 1. Germania finanţează din fonduri publice inclusiv o revistă în română, pentru scriitorii români din Germania şi din toată Europa; 2. din 1990 şi pînă astăzi, foarte mulţi scriitori români au participat, pe banii celor care au făcut invitaţia, la tot felul de evenimente literare internaţionale; şi adaug, cu mare plăcere: foarte multe asemenea evenimente literare au constat în lecturi de poezie.

Nu cred că, la acest articol, pe I.S. l-a mîncat grija pentru bugetul naţional; că, dacă ar fi fost aşa, ar fi pledat pentru recuperarea banilor de la persoanele condamnate pentru furt, şi nu s-ar fi legat de cheltuielile, infime, pe care le face România pentru a avea o cultură scrisă. Investind în cultura scrisă, aşa cum este ea, şi în orice formă a culturii din ţară, România investeşte în identitatea ei de astăzi şi de viitor. Cu alte cuvinte, face o investiţie pe termen lung. După părerea mea, nu investeşte destul. După toate semnele, I.S. are nostalgia vremurilor ordonate, austere şi autoritar dirijate dintr-un regim politic revolut. În plus, se află într-o teribilă şi permanentă confuzie a criteriilor (nu mă pot abţine, dau un exemplu din „Literaturile române postbelice“, unde confundă scriitor mare cu scriitor cu succes la public. Să fim serioşi. După criteriul acesta, cel mai mare scriitor român ar fi Adrian Păunescu. În plus, dacă succesul ne-ar fi mînat pe noi, scriitorii, la luptă, ne-am fi făcut fotbalişti şi manechini…)

La ce sînt bune revistele literare, iar dl I.S. nu a aflat încă? Ele sînt sistemul circulator al organismului mare care este cultura noastră naţională. Salvează trecutul şi fac din el prezent şi viitor. Modelează prezentul. Modelează viitorul. Cu alte cuvinte, participă din plin la crearea culturii naţionale şi a conştiinţei-de-sine a culturii naţionale. Conştiinţă-de-sine a culturii naţionale la care dl I.S. n-a ajuns încă.

Aveam de gînd să scriu pentru acest număr 350, deci festiv, un text cam lăudăros, căci format din numele autorilor, mari şi mai puţin mari, români şi străini, din ţară şi din străinătate, vii sau morţi, pe care i-am publicat şi comentat în . De la: cronicari şi Şcoala Ardeleană la Maiorescu şi maiorescieni, de la Eminescu la poeţii care abia debutează, de la Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Alexandru Vona, Alain Paruit, Norman Manea, Matei Călinescu, I. Negoiţescu, Ion Vianu, Gelu Ionescu, Marco Cugno la Mircea Zaciu, Z. Ornea, Ileana Mălăncioiu, Marian Papahagi, Ion Vartic, Radu Cosaşu, Livius Ciocârlie, D. Ţepeneag, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, de la Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu, Mariana Codruţ la – invers cronologic – Hortensia-Papadat Bengescu, Caragiale (toată stirpea), de la Blaga, Pompiliu Constantinescu, Constantin Noica, Sextil Puşcariu, Nicolae Manolescu la Dorli Blaga, Vladimir Tismăneanu, Elena Vlădăreanu, Simona Cioculescu, de la Ion Ianoşi, Mircea Flonta, Andrei Marga, Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor la Ioan-Aurel Pop, Alexander Baumgarten, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Liviu Maliţa, Sanda Cordos, de la Magda Cârneci, Ioana Ieronim, Ioan Es Pop, la Ovidiu Ghitta, Florina Ilis, Nicoleta Cliveţ, Eugen Uricaru, Laurenţiu Ulici, Dan Lungu, Ioan Moldovan etc., da, toţi autorii pe care cu onoare i-am publicat sau despre care cu profesionalism s-a scris în revista noastră. Nu ar fi însemnat să transcriu un întreg dicţionar de autori – scriitori, politologi, filosofi, istorici –, însă nici departe de asta nu aş fi fost.

De munca asta de inventariere completă a numelor autorilor publicaţi şi comentaţi în 350 de numere de m-a scutit numai zelul cu care I.S., după ce şi-a publicat oful în Familia, şi l-a republicat cu grăbire şi adăugire în Observator cultural.

Deci, în Observator cultural nr. 975, I.S., de-acum glorios, revine în forţă, convins că prin el vorbeşte spiritul universal călare.

În primul şi-n primul rînd, el este convins, şi scrie asta negru pe alb, că afirmaţiile sale ar fi de-a dreptul „obiective“. Dar, la o lectură oricît de binevoitoare, afirmaţiile lui I.S. se dovedesc a fi numai opinii: păreri, nu demonstraţii. Iar părerile, prin definiţie, sînt subiective.

În al doilea rînd, ca să nu le uităm, I.S. ne repetă subiectivele sale păreri ordonate pe puncte.

Să i le luăm pe rînd, aşa cum şi le-a sistematizat singur.

Dl I.S. afirmă, la-ntîmplare, că revistele de cultură nu au difuzare şi public. Cu siguranţa celui care are contract de difuzare, răspund: ba. Revistele Uniunii Scriitorilor au difuzare şi public.

Dl I.S. afirmă că revistele nu ridică probleme din domeniul culturii. La această afirmaţie răspund categoric că dl I.S. greşeşte, şi-l invit să meargă la bibliotecă, să citească revista . Toată. Sau măcar doi ani luaţi la întîmplare. Cred că orice redactor-şef de la revistele Uniunii Scriitorilor va face ca mine, îl va băga pe dl I.S. cu nasul şi ochelarii în colecţia revistei pe care o conduce.

Ehei, la punctul trei dl I.S. mai dă o dată iureş în reviste, poeţi şi poezie. Supărat că revistele sînt făcute de poeţi, care, obraznicii, cutează şi publică versuri, I.S. trînteşte o frază de pomină:

„Revistele de cultură sînt făcute predominant de poeţi, rămăşiţe de mentalitate ale vechii epoci, dar poeţi buni, care burduşesc sumarul cu poezie şi îşi închipuie că au dat lovitura; poezia a căzut din rangul comunist în această epocă de piaţă, dar nimeni nu vrea să vadă, se iluzionează că tot genul liric se poartă; din păcate, nu se mai poartă, iar la recitalurile usr elevii aduşi cu forţa rîd pe înfundate şi se distrează“.

Deci: sau revistele sau poeţii, nu e deloc clar, poate numai „poeţii buni“, sînt, pentru I.S., rămăşiţe de mentalitate ale vechii epoci, comuniste. Măi să fie! Afirmaţia asta, aşa de clar, abil şi elegant scuipată pe hîrtie, pastişează teoria – vai, comunistă! – a rămăşiţelor burgheze care trebuie lichidate. Cu limpezimea sa obişnuită, I.S. ne spune şi-n favoarea cui să ne lăsăm, noi revistele sau noi poeţii, nu mi-e clar, lichidate/lichidaţi: în favoarea „epocii de piaţă“ în care sîntem şi la care refuzăm, ca nişte „rămăşiţe“ ce sîntem, să ne conformăm. Iar în pasul următor, încurcînd „genul liric“ şi literatura în general cu un costum de baie musai la modă, ne somează să ne-mbrăcăm cuviincios, cu bichini ultimul răcnet – din Est? din Vest? aşteptăm indicaţii.

Credeam că I.S. scrie despre literatură. M-am înşelat: se ocupă de modă.

Fără nici o îndoială, nu poeţii care-şi scriu poemele sînt o rămăşiţă comunistă, I.S., care vrea să dea direcţii pentru toată cultura românească, are în capu-i rămăşiţe: dirijiste, după modelul autoritar al fostului regim. Să vrei tu, om în toată firea, să porunceşti întregii culturi române, şi să te-aştepţi să fii ascultat, ba chiar iubit pentru felul cum ordoni ca ea să se automutileze, asta da rămăşiţă comunistă. Asta da manie. Şi din nou îmi amintesc faptul c-a mai fost unul care s-a amestecat genial în toate, dar refuz să-mi amintesc cum a sfîrşit.

Ultima „obiecţie“ a lui I.S. ne spune că provincialii de noi nu sîntem conectaţi la recentele „tendinţe europene şi universale“. Ce-ar fi ca I.S. să gîndească oleacă şi să-şi dea seama că o cultură nu poate sări tot timpul, ci numai din cînd în cînd, prin cîteva personalităţi, peste nivelul patriei de care aparţine? Ce-ar fi ca I.S. să îşi însuşească principiul realităţii şi să nu mai facă pe vizitatorul paraguayan? Ce-ar fi să se străduiască să îşi dea seama că, din moment ce nu poate muta România între Germania şi Franţa, sau altundeva în Vest, într-un spaţiu geopolitic mai propice, ar fi mai bine să se bucure de ceea ce vede în jur, conştient că:

pentru o naţiune europeană extrem-contemporană, existenţa culturii proprii, cu literatura ei cu tot, este la fel de importantă ca teritoriul; cultura, cu literatura ei cu tot, prin simpla ei existenţă, şi indiferent dacă este sau nu receptată de populaţie, este indiciul completitudinii naţiunii respective. O cultură e ca un munte care există sau doar a apărut în peisaj şi care trebuie lăsat acolo, chiar dacă alpiniştii care îl urcă sînt puţini sau lipsesc. Dialogul unei culturi respectiv literaturi cu altele, dezirabil în sine, nu este totuşi obligatoriu pentru a justifica existenţa culturii, respectiv literaturii în discuţie. Existenţa unei culturi (cu literatură cu tot) nu este un fapt de justificat, ci de constatat. Or, cultura română, cu literatura ei cu tot, cu revistele şi poezia ei cu tot, există;
crearea, creşterea şi maturizarea unei culturi sînt lucruri gingaşe, anevoioase, care seamănă cu obţinerea gazonului englezesc, a cărui reţetă o găseşte într-un banc de circulaţie;
o cultură este o realitate vie, organică, şi totodată un teritoriu al libertăţii, unde fiecare are dreptul să existe, adică să facă/să scrie ce vrea, fără să-i pese de modă sau de audienţă.

Ciudată, nefericită de fapt, coincidenţă între apariţia articolului dirijist al lui I.S. şi momentul tăierilor de bugete la instituţiile de cultură din ţară.

29 mai 2019, Apostrof

P.S.

După ce şi-a republicat, în Observator cultural, cu adăugiri imperative, capodopera sa dirijist-totalitară intitulată „Elegie pentru revistele literare“, dlui Ion Simuţ i-au crescut aripi. Mai multe perechi. Şi un paloş. Astfel înzestrat, pe deasupra secondat de Carmen Muşat, Bogdan Creţu şi Yigru Zeltil, revine, în numărul 977 al aceleiaşi publicaţii, cu măsuri precise. Nici Dulea n-ar fi îndrăznit un asemenea abuz. Noul Dulea însă îndrăzneşte. Drept care propune ce reviste să dispară. Ca să înţeleagă lumea cît e de mare şi tare, o ia, fireşte, dinspre acelea ale Uniunii Scriitorilor. Printre altele, condamnă revista la neant. Nu înainte de a mă ataca pe mine la persoană (nu sînt singura astfel tratată, Nicolae Manolescu beneficiază de asemenea de un atac public ad hominem). Bineînţeles, nu-şi dovedeşte acuzaţiile – înainte de-a debita calomnii pe seama mea, ar fi trebuit să audieze şi partea cealaltă, respectiv pe mine, abia apoi să scrie, şi anume pe bază de probe. Probe nu are. Are numai o mare poftă de-a mînji. Ideea practică şi fixă a lui I.S. e elementară: calomniază, calomniază, poate rămîne ceva. Faptul de netăgăduit că I.S. trage la cîntar mai multe kilograme ca mine nu înseamnă că adevărul, moralitatea şi dreptatea sînt de partea lui.

În calomniile pe care le emite cu aplomb despre mine există tot atîta adevăr ca în afirmaţia lui cum că revista ar fi a „Filialei Cluj a usr“; ei bine, nu este şi nu a fost niciodată. A fost dintotdeauna a Uniunii Scriitorilor din România; şi, la un moment dat, vreme lungă, a Fundaţiei Culturale Apostrof, iar drept urmare membrii redacţiei au muncit din greu s-o ţină în viaţă. Recunosc în sfîrşit public, negru pe alb, că Fundaţia Culturală Apostrof a fost în principal a mea, aşa că şi revista a fost, vreme lungă, lungă, a mea. Iar acum îi aparţine instituţiei care a înfiinţat-o demult, într-un început care, ca să vorbesc precum junimiştii, se pierde în negura vremurilor: Uniunii Scriitorilor. Din acest exemplu se vede cum scrie I.S.: după ureche şi cu hipertrofiată ranchiună. Şi unde e criza redacţională de la pe care o denunţă I.S.? A dispărut revista, a ieşit cumva cu întîrziere? Ba.

I.S. nu se limitează să mă atace pe mine la persoană (şi, repet, pe Nicolae Manolescu) şi să minimalizeze revista : una care, pe vremea cînd era revistă a Fundaţiei Culturale Apostrof, finanţată în întregime prin eforturile membrilor redacţiei, l-a onorat pe I.S. cu „Premiul I. Negoiţescu“. Nu. Ci ia la rînd revistele şi le propune pentru tăiere, de la totală, la înjumătăţirea numărului de pagini. Pentru unele, minune, dă soluţia de salvare: le admite pe viitor paginile în care publică academicienii!

Mă tem că I.S. se crede şef: la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – drept care dă sentinţe asupra mea (şi asupra lui Nicolae Manolescu); la Cultură şi la Finanţe, unde delirează că vrea să salveze banii statului prin masacrarea uneia dintre avuţiile culturale existente, şi anume revistele. Tristeţea este că se trezesc şi alţii să-i cînte-n strună, cum este Bogdan Creţu, un autor pe care nu o dată l-am citit cu interes.

Concepţia despre cultură pe care o etalează fără nicio nelinişte sau jenă I.S. este pe cît de primitivă, pe atît de autoritarist-dirijistă: deci totalitară. I.S. nu are deloc, dar deloc, viziunea unei culturi organice şi libere, cu şansa de-a produce, tocmai datorită evoluţiei ei lipsite de constrîngeri, imaginea literar-artistică a fizionomiei reale pe care o are fiinţa noastră naţională. Dimpotrivă, el este animat de o viziune şi-o voinţă pur castratoare. Cu un om care are o asemenea opinie rudimentară asupra a ceea ce este o cultură naţională dialogul se află – mai ceva decît se-afla cu Dulea – apriori în impas. Sper ca I.S. să nu ajungă niciodată şef, nici măcar la o fermă de animale, că le-ar tăia de vii în două, cum vrea să procedeze acum cu revistele. Reviste prin care curge o parte din sîngele şi limfa culturii româneşti vii de azi.

4 iulie 2019