MIRCEA MOŢ: UN SPAŢIU AL LECTURII

Citindu-i cartea publicată recent la editura Humanitas, Podul cu vechituri (2019), trebuie să-i dai dreptate lui Dan. C. Mihăilescu atunci când se consideră „tot ce poate fi mai necronicar“ (cineva îl socotea „cel mai bun cronicar literar contemporan“, cu o formulă „în care amestecă aprecierile critice de valoare cu publicitatea“). Fără să trădeze condiţia cronicii literare şi vocaţia sa de critic, Dan C. Mihăilescu este mai mult de atât. Rămânând un critic literar, el este în egală măsură eseist şi un fin moralist, este într-adevăr digresiv inteligent şi rafinat şi un logoreic, după cum însuşi se consideră, bine temperat, care face un admirabil spectacol al ideilor formulate cu o claritate de invidiat. Seriozitatea lecturii lasă locul unui joc hermeneutic lipsit de frivolitate, rezultând acele „giumbuşlucurile mele“, caligrafii graţioase şi profunde care trădează la Dan C. Mihăilescu plăcerea cititului, dar şi autentica vocaţie a scriitorului.

Autorul este un neliniştit căutător prin vechituri, scormonind convins că, dacă pentru alţii acestea şi-au pierdut strălucirea, el le poate da „frumuseţi şi preţuri noi“, printr-o lectură/relectură adecvată. Ipostaza sa de „arheofil“ este semnificativă în acest caz: „În ce mă priveşte, mă declar mai degrabă arheofil, adică respectuos iubitor al trecutului, admirator al celor pierdute, cultivator al vechimii în toate cele, de la haine şi mâncare la obiceiuri, valori morale şi mentalităţi […] Aşa am ajuns să idealizez vechimea, identificând­o cu valoarea, măreţia, nobleţea, rânduiala, perenitatea, autenticitatea şi binele“. Conştient de rolul său, criticul lasă loc  „celuilalt“ Dan C. Mihăilescu şi reveriilor sale: „n­-am mai scris cu gândul la mulţumirea scriitorilor recenzaţi, ci pentru plăcerea sau instruirea cititorilor, la fel cum am preferat să slujesc reveria omului de litere de a oferi şanse de evadare cata­lizatoare din smârcurile prezentului, fie şi riscând să fiu acuzat de paseism, idilism, pedantism, patetism şi impre­sionism“. Scrisul rămâne o modalitate a scriitorului de a se sustrage constrângerilor de tot felul:„Mulţi dintre noi îşi exorcizează decepţiile, deprimismul şi nevrozele generate de senzaţia inutilităţii prin sport, muzică, gastronomie, grădinărit, sex, turism cultural, pescuit sau vânătoare. De ce n-­ar figura calofilia, biblio­filia sau însăşi libromania printre metodele de destrămare a constrângerilor?“.

Podul cu vechituri devine la Dan C. Mihăilescu un simbol (Gaston Bachelard vorbea, în Poetica spaţiului despre casă, „de la pivniţă la pod“, scara podului, „mai abruptă, mai frustă, o urcăm întotdeauna. Ea poartă semnul ascensiunii către cea mai liniştită singurătate. Când mă întorc să visez în podurile de altădată, nu cobor niciodată înapoi“), cu trimiteri la specificul lecturii pe care o practică autorul: „Ce alt simbol ar fi mai nimerit pentru toate acestea de nu podul plin cu amintirile familiei, care constituie ceea ce reprezintă acoperirea bancară în aur, ca garanţie valorică pentru bietele bancnote şifonate care circulă pe piaţă? Cum cunosc dintr-o­ lungă şi amarnică experienţă suspicionita răuvoitoare şi cârtitoare a scriitorilor, mă gră­besc să precizez că prin vechituri nu am subînţeles nici­odată ceva sinonim cu edecuri, ruine, fleacuri ruginite, pagini datate, arhitecturi delabrate şi destine ofilite, ci ex­clusiv titluri, stiluri, fapte, persoane şi mentalităţi situate în lumina nobil prăfuită de sub acoperiş, acolo unde se află depozitate jucăriile străbunicilor şi micile vestigii ves­timentare destinate strănepoţilor, binecuvântata fantă către acel altădată, idealizat irepresibil şi regretat irever­sibil, bovarizat, însă asimilat şi reprodus prin identificare“. O lectură care, în substanţa ei, nu poate fi decât admirabilul jurnal al aceluiaşi arheofil: „Ce veţi auzi în viitorul apropiat dinspre acest jurnal de arheofil? Recomandări de lectură dinspre epoca boierească, reverii de vechi Bucureşti, conspecte din bucoavne uitate, totul însă cu faţa către mizeria şi pustiul zilei de acum“.

Subintitulat, totuşi, „cronici“, volumul conţine într-adevăr nişte cronici şi nişte lecturi ale unor cărţi scoase din simbolicul pod, recitite însă cu plăcerea de a le savura fineţea şi de a se bucura de frumuseţea lor. Judecata de valoare nu lipseşte, dar mai importantă este plăcerea lecturii, savurată în linişte de finul degustător care este Dan C. Mihăilescu. Autorul rezumă cartea, pentru sine, amplificându-şi plăcerea şi bucuria lecturii, lipsit de egoism, dar şi pentru a le împărtăşi celorlalţi savoarea ei, ademenindu-i spre un pod ce adăposteşte, la nivelul de sus al locuirii, nebănuite savori.

Lectura lui Dan C. Mihăilescu, consumată cu plăcerea finului degustător, este aşadar o invitaţie a nostalgicului la frumos: „Vă invit, aşadar, cu nostalgie boierească, în podul meu cu vechituri, luminat de câteva raze de amurg“.

Atunci când nu scrie despre cărţile citite, Dan C. Mihăilescu scrie în lumina cărţii, ceea ce nu înseamnă că este un livresc, ci că poate da o replică unor pagini memorabile scrise pe o temă generoasă. Citabil este în întregime textul Lumina lină a sărbătorilor de Crăciun, din care nu lipseşte fiorul literaturii autentice: „Dacă toamna era dăruită febrilităţii începutului şcolii, cu probatul noii uniforme şi ceremonia învelirii manualelor şi caietelor în hârtie albastră, plus garnisirea penarului cu creioane, gume, ascuţitori şi tocul cu peniţă Redis pentru caligrafie, decembrie venea cu primele zile de supraveghere obsesivă a străzii, dintre ferestrele căptuşite cu bureţi contra gerului, unde stăteam zilnic ore în şir să-l văd măcar o dată pe Sf. Nicolae miluindu-mi încălţările cu câte un fular, o pereche de mănuşi sau şosete, ca premoniţii pentru căciula şi paltonul rezervate pomului de Crăciun“. În asemenea pagini, intelectualul fin nu se dezminte, vorbind de simboluri („Toată simbolistica mitologică şi metafizică a copilului, din preistorie până la psihanaliză, indiferent de geografie, se află întrupată în Ieslea de la Bethleem“) ori trimiţând la texte de referinţă.

Există în acest volum pagini în care, în urma lecturii unei cărţi, Dan. C. Mihăilescu reface atmosfera epocii cu sentimentul că trăieşte efectiv, scriind, în contextul respectiv. Autorul citeşte volumul lui Ion Pillat, Scrisori (1894-1944), publicat de Doina Uricariu şi, uitând pentru un moment obligaţiile cronicarului literar, se abandonează cărţii, pentru a reda convingător atmosfera epocii. Mai mult, Dan C. Mihăilescu schiţează un fragment din viaţa lui Ion Pillat, pornind de la corespondenţa acestuia. Autorul se lasă în voia cărţii citite şi a reveriei: „Viitorul traducător al lui Rilke şi Saint John-Perse, care coresponda atât de natural  cu autori ca Paul Valéry, pare deja, între 7 şi 17 ani, un adult perfect dotat pentru călătorii culturale şi aventuri existenţiale, aplicat responsabil pe situaţii, personaje şi relaţii umane, nu doar un scriitor dornic de afirmare, ci aproape un inspector care ştie să-şi evalueze colegii şi profesorii“. Ceea ce scrie despre volumul menţionat este definitoriu în ultimă instanţă şi pentru scrisul lui Dan C. Mihăilescu: „Mă bucur să constat că posteritatea lui Ion Pillat se arată a fi pe măsura înzestrării sale, deopotrivă estetice şi omeneşti“.

Esteticul şi omenescul definesc recentul volum al lui Dan C. Mihăilescu, un amestec fin de cărţi şi de viaţă, de viaţă şi cărţi, conştiinţă de critic şi bucuria trăirii nereţinute a lecturii.