CONSTANTIN CUBLEŞAN: POEMELE ÎNTÂMPLĂRILOR ZILNICE

Cu un rar apetit al dialogurilor, Eugen Uricaru scrie o poezie polemică, cu nedisimulată tentă pamfletară, având un „stil colocvial“, cum îl recomandă Ioan Holban în Cuvântul însoţitor al volumului Despre ce vorbim? (Iaşi: Junimea, Colecţia Atrium, 2018), abordând o tematică diversă a stărilor emoţionale curente, în faţa provocărilor mai tuturor evenimentelor majore din societatea noastră actuală, totul din perspectiva unui moralizator autentic: „– Vei fi liber! – mi-au spus/ Şi ţie ţi-au spus – ca pasărea cerului –/ – Vă dăruim libertatea – ne-au spus./ Şi nimeni nu ştia ce înseamnă asta./ Am fost fericiţi, ne-am îmbătat de/ Câteva ori pe zi. N-am avut somn./ Ne uitam unii la alţii şi nu ne/ Venea să credem. Toţi eram buni,/ Nimeni nu era vinovat/ Nu chiar toţi. Câţiva muriseră. Nu ştiam atunci/ Că doar ei erau liberi, ca păsările cerului./Doar păsările cerului pot fi ucise/ Fără teamă de pedeapsă. Pe ele/ Nu le ocroteşte nimeni şi nimic./ Sunteţi liberi – ne-au spus. Şi ne-au făcut/ Mare plăcere, atunci. Am fost chiar fericiţi./ Liberi sunt doar cei care nu mai sunt./ Altfel nimic nu are sens, acum/ Când totul are un preţ“ (Libertatea). Discursul liric e tensionat, dramatic, fiecare poem (aproape toate) debutează cu câte un dialog interogativ, în faţa unui interlocutor nominalizat oarecum generic, dar în răspunsul căruia se regăsesc formulate, în formă alegorică (precum în fabulele clasice), răspunsurile esenţiale pentru atitudinile esenţiale ale indivizilor („– Fii atent puiule, pe unde calci –/ i-a spus mama, cea mai bună mamă din lume“ – Gheaţă subţire; „– Eşti norocos – i-a spus, bătându-l pe umăr,/ – Un general fără armată, asta eşti. Mare baftă!/ Altfel ar fi trebuit/ Să te îngrijeşti de toţi soldaţii tăi“ – Un om norocos; „– Cine m-a furat, cine mi-a luat/ Cine mi-a tăiat, cine m-a bătut, cine/ M-a scuipat, cine m-a împuşcat?// – Cum cine, zice vecinul,/ Privind printre gene, – Frate-tău/ Că-i mai mare, şi-i al tău“ – În familie, cum s-ar zice etc.). Poemele au verbul crispat; e o tristeţe subsumată fiecărei rostiri, ca într-o evaluare a depresiilor ce apasă intimitatea fiecăruia dintre cei care, sau pentru care, se expun cu cinism sentimentele (atitudinile) la vedere, ei alcătuind „o lume de umbre, fără umbră“ (În timp ce tu visai), dar autentică în totul. Astfel, poetul e un rezoner, un observator, un comentator al detaliilor deloc nesemnificative dintr-o viaţă marcată de incertitudinea angajamentelor ca şi a participărilor la cursul evenimenţial: „ Ai grijă de tine – i-am spus/ Şi nu ştiam ce spun./ Cine veghează, pe cine?/ Cine, de cine se teme?/ – Te va durea – i-am spus/ Şi nu ştiam ce spun./ Nimeni nu ştie cum doare./ Nimeni nu ştie cât doare“ (O întâlnire).

Poemele au, de fiecare dată, o insinuată (dar şi evidentă) tramă epică, dezvoltând o naraţiune pe un filon al afectivităţii participative, în care autorul se implică dezinvolt, poetizând oarecum din interiorul intrigii acţiunii propuse, asumându-şi condiţia unui investigator de formaţie sociolog: „Ah, ce s-au mai bucurat vecinii,/ Când ne-am dat foc la casă./ Acoperişul ardea într-o pălălaie/ Splendidă./ Straşnic s-au mai bucurat apoi/ Când ei au reuşit/ Să ne otrăvească toţi câinii. Veselia/ A fost mare când ne-au murit capra/ Şi vaca. Porumbul l-au furat/ Ziua, în amiaza mare./ După toate acestea,/ Ne-am gândit că e rândul nostru/ Să petrecem./ Le-am descăpăţânat toate orătăniile/ Şi ca să fie distracţia completă/ Le-am spurcat fântâna. Din casa lor/ N-a mai rămas/ Piatră pe piatră“ ş.a.m.d. (La noi, în Balcani). E, de fiecare dată, concluzivă, o morală semnificativă în plan social, pentru actualitatea în care trăiesc personajele (soresciene, e de părere Ion Holban), multiplele euri ce-şi dublează personalitatea cu aceea a autorului însuşi. Tocmai de aceea, poemele au un caracter confesiv, mărturisitor în faţa unui timp, posibil, viitor, explicitând starea de spirit actuală, o stare de facto a individului în conjunctura imediată a ambianţei istorice în care trăieşte: „Brusc, viaţa s-a schimbat,/ A devenit o mănuşă/ Întoarsă pe dos./ Nu suntem mai fericiţi/ Dar suntem mai furioşi./ Nu ne mai respectăm/ şi nici nu ne mai plângem morţii,/ Poate pe ai altora. Că aşa se cuvine“ (xxx, Brusc, viaţa…).

Mărturisirea de credinţă (disimulată) a poetului, ce conţine, parabolic, o veritabilă artă poetică, programul creaţiei, la drept vorbind, este dezvoltată, tot aşa, sub forma unor poveţe părinteşti etalate cu didactica unui decalog al tuturor îndreptărilor necesare pentru un despot stăpânitor de lume, ce nu trebuie confundat însă cu un creator liber, ca în aceste Sfaturi pentru păsărar: „Nu te înduioşa. Nici nu-ţi va fi foarte greu./ La început, da, la început, prima pasăre a fost/ Chiar sufletul tău./ Când a vrut să zboare, înspăimântat,/ Laţul, gâtul subţire, palpitând, l-a tăiat./ Tu ai tras de un capăt, cu propria-ţi mână./ Nu căuta prea mult. Prinde tot ce ţi-e la-ndemână./ Poţi folosi seminţe mincinoase, fluieră încet şi/ neîntrerupt./ Te vor crede, auzind un cântec vechi, cunoscut./ Plasele mari sunt pentru stoluri./ Stolurile n-au cap, nici coadă, sunt alcătuite din goluri./ Zboară aiurea, fără să ştie/ Şi aripile lor scot un sunet înăbuşit, de hârtie/ Întinde cu grijă plasele, de cu noapte./ Fă-o singur, în tăcere. O vreme se vor zbate./ Apoi, se vor linişti. Se vor pierde fără urmă, fără ecou (…) Fă-ţi rost de cuşti cu zăbrele, de colivii./ Pot fi din fier ruginit, aurii, argintii./ Fă-le să cânte înăuntru, acesta ţi-e harul./ Să le înveţi că sunt păsări de prins./ Iar tu, păsărarul“.

Prozator de forţă, constructor de cicluri romaneşti în care istoria contemporană se vede prin lentila unui cititor de destine umane proiectate pe canavaua unor parabolice imagini sociale groteşti, mistificate politic, destine tragice în expresia lor existenţială, Eugen Uricaru păstrează în lirica sa aceeaşi viziune polemică asupra lumii noastre de azi, scriind poeme cu substrat moral prin excelenţă, ce se adaugă rapsodic unele altora într-un ciclu de proporţii, vorbind cinic despre „soarta neamului nostru“ care e „orice altceva decât pare“; o poezie ce ar putea fi diagnosticată ca fatalistă dacă nu ar rezona, prin toate fibrele ei emoţionale, cu realitatea dramatică a întâmplărilor zilnice.