DOTI STANCA: JUCÎND ÎN HORA DOMNIŢELOR

Între documentele primite de la dna Doti Stanca se află şi acest mic text dactilografiat, scris  probabil pentru o întîlnire cu presa cu ocazia spectacolului „Hora domniţelor“, în care ea a jucat, ori, poate, pentru un caiet de sală; căci piesa a fost pusă în scenă repetat, în 1968  la Cluj, de către regizorul Janos Taub, în decorul făcut de Mircea  Matcaboji, iar Doti/Dorina Stanca apare ca una dintre domniţe. Deşi nu ştim cînd a fost scris, nici cu ce scop, îl publicăm, fiindcă Doti notează foarte clar felul în care concepea Radu Stanca tragicul; scriitorul, cu o gîndire filosofică clar exprimată în eseurile sale, a scris asupra tragicului modern în „Resurecţia tragicului“ (vezi volumul Aquarium, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 2000), iar în afirmaţiile lui pe care şi le aminteşte Doti, el îşi explică propria creaţie literară prin tragicul aşa cum îl înţelegea el. Fapt care ni s-a părut interesant.

Marta Petreu

N-am avut bucuria să stau de veghe, să simt, să urmăresc cu inima plină momentul sau mai bine zis lungul şir al ceasurilor şi al nopţilor din care s-a născut Hora domniţelor, piesa pe care o iubesc foarte mult, n-am avut această bucurie, deoarece nu-l cunoşteam atunci pe Radu Stanca. L-am cunoscut mai tîrziu, dar nu după o atît  de îndelungată vreme încît Hora domniţelor să fi ieşit complet din preocupările lui.

Citeam adesea textul pe care-l îndrăgisem, mă identificam cu domniţele, încît atunci cînd Radu Stanca m-a dus direct la sursa inspiraţiei sale, „fresca din tinda bisericii Creţulescu reprezentînd cele 7 fiice ale lui Brîncoveanu“, am fost cuprinsă de o profundă emoţie, care n-a pierdut nici astăzi din intensitate, pentru că îmi revăd domniţele ori de cîte ori mă duc la Bucureşti. Hora domniţelor îşi are punctul de plecare de la această frescă pe care Radu Stanca a transformat-o în craţie artistică introducînd-o în sfera legendarului, în esenţa tradiţiei populare româneşti, mitul fiind treapta de pornire spre fondul de idei al piesei. Nu am bănuit atunci, la prima mea întîlnire cu fiicele lui Brâncoveanu, destinul tragic al lui Radu Stanca…

Uneori, cînd tinereţea exuberantă ne cuprindea pe amîndoi, cînd viaţa ni se părea senină, îl întrebam de ce din tot ce scrie răzbate o adiere de tristeţe tragică. Îmi răspundea: că nu e vorba de tristeţe în înţelesul pe care îl atribui eu acestui cuvînt, ci, dimpotrivă, de optimism, deoarece eroii concepuţi de el nu sunt tîrîţi de un destin implacabil, ci se angajează ei cu totul şi conştient în aventura vieţii. Ei „mor sub semnul vieţii, nu trăiesc sub semnul morţii“, de aceea ei sunt cuprinşi de o adevărată fericire, de un adevărat extaz al lucidităţii lor. Tragismul eroilor săi este semnul unei mari libertăţi, obţinute de încătuşarea de bunăvoie în cătuşele tragediei, pentru că ei ştiu că de această încătuşare a individualităţii lor e condiţionată afirmarea şi libertatea omului. Tragicul modern – îmi spunea el – are sens eliberator, şi, din acest motiv, optimist, şi deşi ca individ omul se suprimă, sfîrşitul lui e o izbîndă, o apoteoză.

Radu Stanca era într-adevăr un optimist, avea un ascuţit simţ al umorului, ştia să treacă cu discreţie peste durerile fizice şi să răspîndească în jurul său un climat odihnitor, de spiritualitate senină. „Hora domniţelor“ în care mă prind în serile de spectacol este pentru mine o bucurie şi o mare durere. Sunt copleşită de ambele sentimente şi greu îmi stăpînesc şuvoiul lacrimilor.