ARHIVĂ DOTI ŞI RADU STANCA

Dintr-un pachet de documente pe care ni le-a dat doamna Doti Stanca, am ales pentru publicare cîteva scrisori inedite adresate lui Radu Stanca, dnei Doti Stanca sau amîndurora simultan. Epistolele ne dau o imagine sugestivă atît despre atmosfera de cultură înaltă în care trăiau cerchiştii, cît şi despre greutăţile prin care au trecut ei în anii 1940-`50, de instalare a socialismului real românesc: pe de o parte, proiecte de creaţie prin nimic mai prejos decît ceea ce se întîmpla în Apus, pe de altă parte, nesiguranţa vieţii de zi cu zi. Una dintre scrisori, cea a lui I. Negoiţescu, va trebui recuperată într-o viitoare ediţie completată a volumului I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, volum căruia îi aparţine de drept. Foarte frumoase, aproape poeme, sînt scrisorile lui G. Ciprian către Doti Stanca, interpreta personajului Ana din Omul cu mîrţoaga.

Îi mulţumim doamnei Doti Stanca pentru generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie aceste documente.

Marta Petreu

[1]

Deliu Petroiu¹ către Radu Stanca

25 iunie ’946, Cluj

Dragă Radule,

Îmi place să văd în scrisoarea ta semnele unei îmbucurătoare îndreptări. Faptul că citeşti, că te abaţi pe la teatru, că nutreşti proiecte, ca acel atât de fermecător al „Nunţii lui Figaro“, şi în general că nu mai foloseşti vorbe urâte ca „sciatică“, şi „slăbit groaznic“² – toate acestea, precum şi apropiatul tău suiş la Păltiniş, mă fac să sper că nu peste mult vei fi iarăşi întocmai cum ai fost. (Dacă nu cumva ideal ar fi să te faci ceva mai bine decât ai fost, pentru ca eventualitatea unei noi alunecări să fie cu totul exclusă…) Pentru cura de aer, mai-mai că te invidiez (deşi pentru tine, care te-ai săturat de singurătate, va fi poate o povară), şi râvnesc la ea, aşa cum râvnesc copiii siropurile tonice pe care le iau cu greaţă mamele anemice. De altfel sunt hotărât ca imediat după ce-mi dau licenţa – se pare că în sfârşit se va-ntâmpla şi minunea asta – să urc şi eu la Moneasa, un loc plăcut şi sănătos, nu departe de Arad. Aceasta în compania unui amic bogat, care posedă acolo o vilă.

Mă miră că „îmbrăţişezi“ ideea teatrului Cercului³, când este ştiut doar că această idee de la tine purcede – şi numai prin tine merită să se realizeze. Aşadar ar fi foarte bine să fii mai lămurit şi mai hotărât în dispoziţiile pe care le dai colaboratorilor tăi şi să priveşti tot ceea ce vine de la ei, în privinţa aceasta, ca simplă sugestie. Îmi spune Nego⁴ că i-ai scris despre Iphigenia lui Goethe ca eventual spectacol de deschidere. Foarte bine; numai că iarăşi ne vom izbi de dificultatea de a găsi şi a modela o interpretă cel puţin mulţumitoare. În orice caz, dacă te decizi pentru asta, nu ne mai rămâne decât să pornim la cercetarea şi, poate, revizuirea textului, şi să alergăm după fată – în aşa fel ca în toamnă repetiţiile să poată începe cu cea mai deplină seriozitate. Ar urma atunci Mariana⁵ iar după ea Critis⁶.

În ce mă priveşte (revin la oile mele) eu aş fi fost de părere să începem o comedie. Am fost pentru Amphytrion⁷ pentru că:

Este, cel puţin ca temă, cunoscută şi, ca atare, cred că ar atrage.
Ar fi prezentată într-o versiune românească a cărei paternitate am avea-o (eu aşi traduce-o dintâi, am revizui-o şi îmbunătăţi-o cu toţii, şi am scrie pe afiş „tradusă în Cercul Literar“).

Deliu Petroiu

Note:

1 Deliu Petroiu (1922-2008), membru al Cercului Literar. Profesor universitar de estetică la Timişoara.

2 În primele luni ale anului 1946, Radu Stanca a fost bolnav; starea precară a sănătăţii lui a fost subiect de îngrijorare şi pentru I. Negoiţescu, prietenul său rămas la Cluj, care îl încuraja afectuos în scrisori (vezi I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pp. 25-26).

3 Ideea unui teatru cerchist a pornit de la Radu Stanca şi i-a bîntuit necontenit pe membrii Cercului Literar. Acest teatru – sortit, asemeni şcolii de filosofie visate de Noica, să rămînă pentru vecie un vis – a mai fost numit şi „euphorionist“. Conceptul de euphorionism este de inspiraţie goetheană şi sintetizează idealul de cultură românească pe care l-a avut Cercul Literar: şi anume, o cultură de valoare universală, deprovincializată, cu o structură complexă, în care valoarea estetică este obligatoriu conjugată cu aceea morală şi nu este lipsită şi de o dimensiune de natură ideologică.

4 Apelativ dat de prieteni lui I. Negoiţescu.

5 „Capriciile Marianei“ (1833), piesă de Alfred de Musset.

6 Comedie de Radu Stanca.

7 Poate fi vorba despre piesa de teatru (din 1668) cu acest titlu a lui Molière sau despre „Amphitrion 38“, din 1929, de Jean Giraudoux.

[2]

Deliu Petroiu către Radu Stanca

10 sept. ’948, Arad

Dragă Radule,

Întors de la Sibiu am avut câteva obligaţii şcolare de vară, verificare inventarului bibliotecii, cursuri cu corigenţii, meditaţii şi, colac peste pupăză, istovitoarea şcoală i.c.d.; toate acestea, chiar dacă îmi consumau întotdeauna pe de-a întregul răgazul, mi-l fărâmiţau şi, oricum, îl făceau impropriu pentru a corespunde… Trebuia totuş, ştiu, să mă interesez cel puţin dacă ai primit suma împrumutată; amicul meu însă, a cărui urmă am pierdut-o de atunci, mi-a telegrafiat chiar a doua zi după sosirea mea, dându-mi asigurări depline în această privinţă. În răspunsul tău, pe care l-aş dori scutit de sarcina unei sancţiuni în întârziere te rog să mă asiguri tu însuţi, fireşte dacă e cazul. Dacă – Doamne fereşte! – nu e, îţi voi trimite cu cea mai adâncă obidă şi cu scuzele cele mai plecate dublul împrumutului. (?…)

Nu ştiu încă nici acum ce soartă mă aşteaptă la toamnă; deocamdată mi s-a comunicat numai că la gândul Clujului trebuie să renunţ. Şi nu e de mirare, din moment ce şi aici, la Arad, poziţia suplinitorilor tineri şi necăsătoriţi e din ce în ce mai critică (şi autocritică). Se zvoneşte insistent că vom fi asvârliţi pe la şcolile elementare (ciclul ii) din judeţ. Din parte-mi îmi aştept verdictul cu indiferenţă şi negrăită scârbă.

Între acestea, prietenul nostru de la Cluj trăieşte pururi euforic într-un entuziasm reţinut dar nefalsificat şi contagios. Propunerea lui pentru o întâlnire a tuturor spre sfârşitul lunii, acolo, mi-o însuşesc cu emoţie. Nu ştiu care e data pe care ţi-ai ales-o tu. Dacă nu ţi-ar fi împotrivă, eu aş indica 26 septemvrie¹, deoarece în duminica aceea joacă la Cluj cfr Arad, oferindu-mi-se astfel ocazia unui drum gratuit. Eu aş duce cu mine, spre citire, traducerea Electrei lui Giraudoux, o nuvelă şi teza mea de licenţă pe care, deşi am început să o reneg, aş dori s-o citeşti. Dacă nu te-ar împovăra prea mult, te-aş ruga să aduci ultimele tale piese, cunoscute de ceilalţi dar mie, din nefericire, rămase necunoscute, chiar după vizita la Sibiu. Oricum, scrie-mi cât mai repede, pe când ţi-ai fixat tu raita la Cluj ca să văd şi eu ce trebuie să fac. Pe curând, aşadar, al tău,

Deliu Petroiu.

ps. Un prieten de aici, pianist bun şi bariton agreabil – cu studiile şi talentul în ordine, ar fi curios dacă, cum şi când ar putea încerca să-şi ofere serviciile Operei (incerte după câte ştiu) din Sibiu. Se numeşte Tiberiu Popoviciu, a făcut lecţii cu D-na Cosma şi e şomeur. S-ar prezenta fie pentru un post de corepetitor, fie pentru unul de cântăreţ. Ai putea să-mi trimiţi vreo informaţie în acest sens?

Note:

1 Întîlnirea la Cluj a fost amînată, deoarece Radu Stanca, pe lîngă alte probleme care îl obligau să rămînă la Sibiu, trecea printr-o criză financiară acută; vezi i. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, p. 143.

[3]

Negoiţescu către Radu Stanca

Cluj, 6 aprilie 1952

Dragă Radule,

Mi se pare că ai uitat cu totul pe vechiul tău prieten. Trec săptămânile şi nu am de la tine nici o ştire. Chiar şi cei care călătoresc nu mai consideră legătura noastră ca un lucru care trebuie ţinut în seamă…

Prins într-un Stimmung de lucru în adevăr copleşitor (câte proiecte nu se frământă în orizontul meu literar actual!: din ce în ce mai mult chemat de pământul indigen, am scris – deocamdată în cap – şi studiul despre Arghezi ce-l pregăteam în urmă cu câţiva ani, când m-am rupt de literatura română, şi lucrez la demult iniţiata „Istorie a literaturii române“ –, desigur, proiectele îşi încearcă realizarea pe planul ideal, căci lipsa de perspectivă tipografică nu-mi dă impulsul paginei, dar mă simt capabil să precipit materialul ideal imediat ce condiţiile vor cere şi Euphorion va înceta să fie doar un semn cabalistic al prieteniei noastre), – prins iarăşi mai cu seamă de filosofie – prin Hölderlin revenind la Heidegger, Jaspers şi Ontologia lui Hartmann, din ce în ce cu sporirea substanţei şi maturizarea perspectivei. Dacă ai fi aici, discuţiile ar scânteia ca altădată; dar acum cu o gravitate clasică şi cred că m-ar împinge la pagină chiar înainte ca tipografia să mă îmbie. În fiecare scrisoare nu-ţi pot enunţa decât Stimmung-uri, dar ceea ce fierbe în mine aşteaptă cu sete dialogul nostru reînviat, dubla noastră fantomă peripatetică de pe zidurile Sibiului.

La radio: „La Beauté du Diable“ cu Gérard Philippe, opera lui Prokofiev „L’amour des trois oranges“ – aceasta din urmă – foarte interesantă – m-a făcut să cred că, mai ales în ce priveşte muzica modernă direcţia de scenă e poate mai interesantă aici. Operele lui Richard Strauss, ori „Wozzeck“ al lui Alban Berg ori în fine acest „L’amour des trois oranges“ oferă regiei temele cele mai complexe şi rafinate. Tocmai fiindcă muzica e aici teatru şi spectacolul seamănă – după părerea mea – cu cel elin.

Mare succes a avut la Paris, după cum poate ştii, „Prinz von Homburg“ al lui Kleist într-o regie specială de lumini. – O parte din sfârşitul lui „Faust“¹, ce-ţi aparţine, e la mine (o parte, căci nu am avut hârtie ca să-ţi dactilografiez totul) –

I.N.

Note:

1 S-ar putea ca această misterioasă afirmaţie să se refere la un caiet de regie „Faust“, pe care Radu Stanca a proiectat la un moment dat să îl facă – de fapt, în vederea teatrului euphorionist la care visa, avea de gînd să facă o serie de caiete de regie, pentru diferite piese de teatru – şi pe care să i-l fi dat lui I. Negoiţescu spre dactilografiere.

[4]

Negoiţescu către Doti Stanca

[fără dată; un sfert de coală]

Dragă Doti,

Sper că ai primit „Manuscriptum“ şi scrisoarea mea cu „Informaţia“. Anexez acum „România liberă“.

În oct. voi fi la Sibiu Cibinium cu Radu Stanca şi Cercul literar. Eşti pe lista participanţilor,

Nego

[5]

G. Ciprian către Doti Stanca

[Bucureşti], 27. 2. ’957

Duduie Stanca,

Păstrez încă viu, proaspăt şi turburător, parfumul feminităţii dumitale; dar te rog să crezi că în aceiaşi măsură – şi poate chiar mai mult – îţi preţuiesc şi savurez talentul.

Căci vampe sunt pe lume multe, chiar printre actriţe, dar puţine au focul sacru, darul de a cuceri şi trece rampa¹.

Enigmaticul matale soţ s-a dovedit a fi un copoi de rasă când te-a ochit şi săgetat.

Îl felicit.

Şi îl rog să nu-mi ia în nume de rău, căci sunt cu dispensă de vârstă, dacă voi mărturisi că mă persecută zâmbetul amar şi dureros pe care l-am descifrat pe faţa dragei mele interprete.

Oglindea în el, poate, adânca părere de rău că-şi iroseşte tinereţea la provincie în loc de a străluci în capitală.

Dezideratul e mai mult decât drept, dar s-ar putea ca un eventual schimb de experienţă să corijeze nedreptatea.

De îndată ce-mi voi sfârşi „memoriile“² cred că voi zbura (cu aeroplanul) la Sibiu să mai văd spectacolul şi mai facem o simpatică şedinţă cu prolonjeu.

Vă rog să transmiteţi rivalului Stanca salutările mele, iar matale te rog să primeşti o paternelă îmbrăţişare.

Ciprian

Naţional

Note:

1 G. Ciprian a văzut spectacolul de la Teatrul din Sibiu cu piesa sa „Omul cu mîrţoaga“, în care Doti Stanca a interpretat rolul Anei. El şi-a mărturisit admiraţia pentru talentul actoricesc al dnei Doti Stanca în volumul său memorialistic: „s-ar face un gest de artistică echitate dacă frumoasa şi talentata actriţă ar fi chemată să joace pe una din scenele din capitală“, a scris el în „Măscărici şi mîzgălici“, espla, 1958, p. 437.

2 G. Ciprian, „Măscărici şi mîzgălici“, espla, 1958.

[6]

G. Ciprian către Doti Stanca

31 martie ’957

Scumpă colegă,

Aş pune mâna în foc că aveţi prin sertare poezii, poeme în proză şi alte încercări literare – altfel nu se poate explica elasticitatea, fineţea şi subtilitatea scrisului dvstră.

Cunoaşteţi taina de a spune mult în puţin. Şi vă rog să credeţi că pe alocuri am lăcrămat fără să vreau la fel cum mi se întâmplă când citesc o carte care-mi răscoleşte sufletul. Desăvârşiţi, vă rog, începuturile zvârlite la coş şi vă încredinţez că ele vor înflori peste noapte şi vor îmbăta inima şi gândul iubitorilor de frumos.

Ce m-a supărat în armonioasele dvstră rânduri este că mi-aţi scris cu D mare.

O disonanţă inutilă la care vă conjur să renunţaţi – dacă îmi veţi mai scrie.

Voi zbura în curând, şi pe nepusă masă, în burgul dvoastră medieval ca să privesc de pe coperiş cum goneşte mârţoaga, care, oricât de iute ar fugi, tot nu poate însă alerga ca gândul.

Folosind această fluidică cale, vă rog să credeţi că sunt mereu aproape de dragii mei interpreţi şi că, spectator invizibil, aplaud, râd şi plâng alături de ceilalţi spectatori.

Lunga ostracizare la care am fost supus îmi dă acum nebănuite mulţumiri şi mângâieri care cad asemenea unei ploi pe un câmp înţelenit.

Nu ştiu dacă aveţi sau nu telefon, dar dacă aţi avea, ar fi şi mai răcoritor pentru mine să vă sun – măcar din când în când – şi să vă spun:

– Bună dimineaţa, Ana!

Iar dacă nu va fi aşa, poate că voi avea norocul să vă întâlnesc la mare, să divagăm, să glumim, să bârfim, să ascultăm şi să privim jocul valurilor – atât de asemănătoare înşelătoarelor destine omeneşti.

– Literatură! veţi spune zâmbind, frumoasă Ana.

Zâmbesc şi eu, dar jur că nu-i chiar literatură…

Este un mixtum compositum izvorât dintr-o rază curată de soare care înalţă, uimeşte şi purifică.

Al dvoastră,

Ciprian.

[7]

G. Ciprian către Doti şi Radu Stanca

[Bucureşti], 19.III.959

Dragii mei,

Un telefon m-a anunţat că sunteţi în Bucureşti şi că jucaţi aici în nu ştiu care piesă.

Cu drag aş fi venit, dacă sănătatea mea şubredă mi-ar fi îngăduit.

De aceia v-am invitat la mine.

N-aţi venit.

Şi m-am mulţumit să sorb aerul tare pe care l-aţi luat cu voi fără să vreţi.

A fost bun.

Bun ca o gură de coniac.

Pe urmă v-am uitat.

Şi iată că deodată mi-aţi răsărit din nou în minte.

Când mai veniţi?

Cu drag,

Ciprian.

[8]

Lia & Henri Jacquier¹ către Doti Stanca

Cluj, ianuarie 1967

Multstimată doamnă,

De la primirea cărţii de versuri a soţului D-voastră² s-a scurs destulă vreme – prea multă, desigur, dar eu tot aşteptam, între sarcinile profesionale care mă copleşesc, o zi cu totul ferită de alte gânduri şi în întregime pătrunsă de geniul şi de amintirea lui Radu Stanca, pentru a Vă răspunde şi a Vă mulţumi.

Vă rugăm, soţia mea şi eu, să ne primiţi, din fundul sufletului nostru, mulţumirile pentru gestul şi cuvintele D-voastre atât de mişcătoare.

Prin această nepreţuită carte de versuri, fiţi sigură, multstimată Doamnă, că spiritul cu totul ales, admirabil în atâtea privinţe, care a fost soţul Dumneavoastră, şi-a înscris un nume indelebil printre cei mai buni poeţi de limbă românească – iar D-voastră, artista cea talentată şi frumoasă a cărei prezenţă inspiratoare se simte între atâtea din versurile lui, nu veţi fi despărţită de marea lui amintire.

Pentru noi, care în zilele sibiene l-am cunoscut atât de aproape, el va trăi tot mai prezent în inima noastră, ca în inima tuturor prietenilor săi.

Vă rog, multstimată Doamnă, să găsiţi aici, alături de gratitudinea noastră pentru preţiosul dar, expresia sentimentelor mele alese şi respectuoase.

Henri Jacquier

Note:

1 Henri Jacquier (1900-1980), profesor în cadrul Misiunii Franceze din Româmia. A predat la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj. Prieten cu cerchiştii, la al căror Cenaclu al Cercului participa. A lăsat Facultăţii de Litere o fabuloasă bibliotecă franceză.

2 Volumul postum Radu Stanca, „Versuri“, prefaţă de I. Negoiţescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.

[9]

Ion Vlasiu către Doti Stanca

[Bucureşti], 23.I.967

Stimată doamnă Stanca,

A fost pentru mine o prea mare surpriză să primesc poeziile, atât de frumos editate, ale soţului Dvoastră – cunoscute numai unele, adică prea sumar ca să nu fiu uimit citindu-le acum pe toate.

N-am nici o îndoială că vor fi elogiate de critică, eu mă mulţumesc să vă transmit cele mai calde şi mai sincere elogii Dvoastră, nu numai ca inspiratoare a unui poet mare, dar şi pentru stăruinţa depusă ca versurile lui Radu Stanca să ajungă pe masa şi în sufletul cititorilor.

Pentru atenţia de a mă fi onorat cu o dedicaţie voi încerca odată să sculptez un relief în care să fiţi împreună totdeauna.

Cu cea mai afectuoasă stimă,

Ion Vlasiu

[10]

Paul Everac către Doti Stanca

Bucureşti, 14 nov 1980

Stimată doamnă

Am intenţia să celebrez printr-un mic bust memoria lui Radu Stanca.

V-aş fi deci recunoscător dacă mi-aţi confirma existenţa unui asemenea bust la dumneavoastră sau în altă parte – după care să-mi fac o copie;

Ori dacă, neavând nici un bust mi-aţi trimite 3-4 fotografii din aceeaşi epocă ale lui Radu Stanca, din care neapărat una în profil, urmând să vi le restitui la terminarea lucrării.

Cu mulţumiri şi bune sentimente,

Paul Everac.

[11]

Nicolae Balotă către Doti Stanca

22 mart 2002

(prin bunăvoinţa lui Puiu Boeriu¹)

Dragă Doti,

Îţi scriu de departe (în spaţiu şi timp) ca unul dintre ultimii supravieţuitori ai Cercului literar. Cred că de actul pe care ţi-l înmânează bunul nostru prieten Puiu Boeriu se poate porni la întemeierea unui memorial cărturăresc al vechiului nostru Cerc care, înainte de a fi unul literar, a fost – în cel mai înalt, mai nobil sens al cuvântului – unul amical.

Cu veche şi neschimbată admiraţie şi caldă afecţiune,

Nicu

Note:

1 Iuliu Nicolae Boeriu, medic cardiolog, soţul Etei Boeriu.

Texte transcrise de Marta Petreu şi Ştefan Bolea

Notele de Marta Petreu şi Ion Vartic