În primăvara anului 2011, am avut şansa să văd la Roma o expoziţie a lui Marc Chagall, un artist mult îndrăgit de mine, cuprinzând picturi şi desene de dimensiuni diferite. M-a încântat încă atunci un desen intitulat Vizită la un autoportret (provenind dintr-o colecţie privată şi nereprodus în catalogul expoziţiei), care reprezenta o faţă umană, pe nasul căreia era proptită o scară, pe care urca un om (desenat, desigur, din spate), ce încerca să vadă ceva înăuntrul figurii. După ce m-am îmbolnăvit şi mi-a fost tot mai greu (din toate punctele de vedere), am început, cum n-o făcusem niciodată în viaţă, să scriu însemnări în caiete maculatoare, încercând să înţeleg şi să accept (să mă împac, într-un fel) cu ce mi se întâmplă. Făceam, în felul meu, fără scară şi doar cu un pix de doi lei şi în nişte caiete amărâte, o vizită la un autoportret. O vizită bâjbâită, mă uitam şi, uneori, nu vedeam nimic înăuntru, alteori nu vedeam ce trebuie, câteodată vedeam fragmentar. Aşa sunt caietele mele, fragmentare, cuprinzând cioburi ale unei (imposibile, de fapt) înţelegeri de sine. Vizită la un autoportret, cu titlul împrumutat de la dragul meu Chagall.

7 februarie 2016

De fapt, sufleteşte mi-e mai greu decât aş spune, decât resimt în mod raţional. Adică, nu sunt cufundată în tristeţe şi în mâhnire, dar am o fragilitate emoţională intensă. Sigur, pânza emoţiilor mele e acutizată de boală şi, în general, simt enorm (deşi cred că nu văd monstruos). Nopţile dorm prost şi puţin. Adorm, de obicei, pe la 2, vreo 10-15 minute şi apoi mă trezesc, perpelindu-mă. Mă trezesc, de altfel, la fiecare mişcare pe care o fac în pat, fie pentru că, la fiecare întoarcere, am dureri la coloană, fie pentru că am spasme în picioare. Apoi plâng uşor (şi, repet, fără un fond de tristeţe manifestă), la mici fraze muzicale, la imagini cu obidiţi.

Probabil (ca să nu zic: sigur), fondul îngrijorărilor e mai acut şi aluvionează doi afluenţi, ca să folosesc o metaforă de doi bani (pe care, notând-o, mă enervez, am şi un grad de iritabilitate neobişnuit de ridicat). Primul e creat de întoarcerea la şcoală. În ultima săptămână din această lună, dacă totul va fi în regulă, mă reîntorc la cursuri. Or, acest „dacă“ e plin de temeri, pe care, după cum mă îndeamnă domnul K., ar trebui să le pun în cutii şi să le dau drumul în aer. Să plece de la mine. Deocamdată, însă, ele sunt aici, în fiinţa mea de carne, sânge, nervi şi neputinţe.  Cine va veni cu mine să mă însoţească la şcoală? Cum voi reuşi să cobor treapta din faţa casei, care e una singură, dar în ochii mei creşte mereu, ca o movilă, de pe care mă tem că mă voi prăbuşi? Cum voi urca treptele  spre sala de clasă şi cum voi străbate întreg coridorul  care, în ochii mei, e tot mai lung? E clar că puterile mele sunt mai scăzute decât cele de anul trecut şi exerciţiul mersului e mai modest. Anul trecut, m-am întors la şcoală după o toamnă în care am ieşit constant la masaj şi mezoterapie. Până în ianuarie trecut, am stat în dormitorul de la etaj, adică am urcat şi am coborât scara cu o anumită ritmicitate. Acum, am ieşit rar şi cu tot mai multe temeri la treapta din faţa casei. Pe de o parte, îmi spun că exerciţiul ieşirilor mă va face să depăşesc volumul spaimelor mele. Pe de altă parte, am ajuns să mă gândesc la utilizarea unui scaun cu rotile; prezenţa unui asemenea ajutător ar însemna, însă, intrarea într-o nouă etapă, într-un nivel mai jos, recunoaşterea că am pierdut (irevocabil, ce urât cuvânt) puteri şi energii, că mă apropii de moarte. Or, nu ştiu dacă aş putea să mă lupt pentru viaţă cu gândul acesta în mine; nu ştiu dacă, psihologic vorbind, aş mai putea să ţin cursuri cu gândul ăsta în mine şi, intrând în sală, împinsă într-un fotoliu rulant. Şi aici îmi vine în minte figura de înţelept ironic a d-lui F. asigurându-mă că toate astea sunt făcute pentru oameni. De parcă, îmi spun, intrarea în sala de clasă, susţinută şi cu mişcările de marţian de acum, ar fi mai grozavă, mai normală, mai umană. Dar eu ţin la starea mea de bipedă, pentru că eu încă mai ţin la vindecare şi socotesc cumva că puterile mele vor spori numai dacă voi continua să rămân pe propriile picioare, pe propriile tălpi, oricât de aproximativ se întâmplă lucrul acesta. Sigur că îngrijorarea mea e sporită de faptul că, în ultimele zile, am avut probleme de a mă ridica din prima. Piciorul drept alunecă mult în faţă şi, cu toate că mă susţin îndârjită de cadru, nu reuşesc să mă înalţ şi cad de mai multe ori. Sper şi mă rog ca acestea să fie numai accidente, să înceteze şi eu să câştig în putere. Şi gândul diavolesc (sau poate că nu diavolesc) care spune: şi dacă nu sunt doar accidente?

Al doilea afluent (ca să rămân la metafora mea calpă) al îngrijorărilor mele e dat de chiar intrarea în această teribilă lună, în care au plecat amândoi părinţii mei. Se împlinesc 10 ani de când s-a dus mama şi 5 de când a urmat-o tata. Eu vreau să rămân aici, deşi nopţile, în stare de semitrezie, uneori după cele 10-15 minte adormite în primul somn,  îl văd pe tata apropiindu-se de patul meu, vesel şi gata să-mi spună ceva.  Îi spun să plece şi fac gestul cu mâna să alung imaginea. Azi după-amiază am adormit vreo 15 minute, poate jumătate de oră.  M-am trezit în plină lumină, cu o surdă durere în zona inimii. Încă întinsă, am dat drumul la televizor şi am nimerit, pe tvr 1, peste emisiunea culinar mondenă a lui Mircea Dinescu. După tipic, prânzul era însoţit de un lăutar care cânta: „Ce mă dor picioarele/ C-am bătut cărările“. M-au podidit lacrimile instantaneu, mi-a venit în minte imaginea tatălui meu, care spunea mereu în ultimii ani, cu un glas nu lipsit de autoironie: „Ce mă dor picioarele/ C-am bătut răzoarele“. Am simţit o durere sfâşietoare şi un mare dor de el. Am ascultat cântecul lăutarului până la capăt, cu faţa scăldată în lacrimi.

Dar eu nu vreau să plec, eu vreau să rămân. Eu încă vreau să rămân. Deşi gândul diavolesc vine şi zice: au obosit toţi de boala ta, cară-te odată! Încă nu plec, încă mai am resurse, uneori contrar oricăror evidenţe,  să cred în vindecare şi în reîntoarcerea, acum şi aici, la viaţă. Doamne, ajută-mă, îndură-te de mine, păcătoasa.

Şi aici îmi vine în minte (e cam a treia–a patra oară în ultima săptămână) replica mamei: „Numa’ taci şi plânge şi tu!“. Mama o spunea cu o anume frecvenţă şi chiar cu o anume autoironie, în situaţii de viaţă banale, spre exemplu dacă i se părea  că nu-i iese bine  o prăjitură sau dacă nu se călca impecabil o cămaşă. Dar replica venea din istoria familială. Pe când era încă o femeie tânără (iar mama o copilă), bunica a întâlnit o verişoară de-a ei, care mergea plângând cu hohote. Şi la întrebarea îngrijorată a bunicii: „Da’ ce ai tu, dragă, de plângi aşa tare?“, aceea i-ar fi răspuns: „Numa’ taci şi plânge şi tu!“. Crede-mă, durerea e atât de adâncă, încât merită să mă însoţeşti. Plânge şi tu.

Foto: Mircea Struţeanu.

16 mai 2016

/…/

De fapt, am deschis caietul să scriu despre altceva, să notez un vis. Alaltăieri noapte m-am trezit gândindu-mă că am avut un vis memorabil. Chiar mi-am spus: ăsta da vis! Pe dimineaţă, nu-mi mai aminteam nimic. La prânz, însă, în vreme ce ascultam Angelus, rugăciunea papală de duminica la amiază, visul mi-a revenit în minte cu limpezime şi cu un efect de contrarietate. Se făcea că eram într-un oraş străin, un oraş mare, opulent, însă degradat şi ruinat, ca după un cataclism sau ca în timpul războiului. Ştiam că sunt bolnavă, dar puteam să merg. Eram alături de Anca şi Mihai M., de lume multă şi necunoscută mie, actori şi oameni de teatru, Mihai urma să monteze în teatrul elegant şi dărăpănat al acelui oraş O scrisoare pierdută a lui Caragiale. I-am cerut lui Liviu să vorbească cu el să mă distribuie în Cetăţeanul turmentat. Aveam mari emoţii, ştiam (şi spuneam) că sunt timidă şi că nu am experienţa scenei, dar credeam că acest rol mă poate vindeca. Îi spuneam lui Liviu şi apoi lui Mihai însuşi că n-aş vrea să-mi facă o favoare, că aş vrea să mă treacă prin probe cinstite, că nu vreau să iau rolul nimănui şi nicidecum unul din cele două roluri feminine principale (?!?). Mihai era sever, foarte concentrat, înconjurat mereu de lume multă; mi-a spus că nu poate să-mi promită nimic şi îmi dădea teme care erau legate de orientarea în acel oraş necunoscut, care părea să fie un oraş înconjurat de deşert, nu se vedea verdeaţă nicăieri.

Eram într-o stare de reală încordare, aşteptam acel rol, de care mă şi temeam, mă temeam, mai precis, de eventuala mea prezenţă pe scenă.

Ce să fie oare?, m-am întrebat de mai multe ori. De ce acest vis? /Acum, în iunie 2019, când transcriu aceste pagini pentru Marta, visul îmi pare transparent ca un ochi de geam/.

/…/

26 iulie 2016

„Nu vă mai gândiţi, bucuraţi-vă pentru ceea ce aveţi în ziua de azi“, mi-a spus doamna K. aseară.  Şi tot ea m-a îndemnat să fiu recunoscătoare pentru că mă trezesc dimineaţă şi pentru că seara pun capul pe pernă, să fiu recunoscătoare pentru ziua ce mi s-a dat. Are dreptate înţeleapta şi calda d-na K., deşi zumzetul acela al bucuriei a coborât iar adânc în mine, aproape nu se mai aude. Acum, scriind, îmi dau seama că două dintre cititoarele acestor caiete, anume cele două Ancuţe (Anca U. şi Anca H.), cititoare şi păstrătoare, de fapt, ale lor, mi-au spus fiecare dintre ele, după ce le-au parcurs, în momente diferite şi cu expresii diferite, se-nţelege, că nu se vede bucuria în ele, că nu se vede faţa mea luminoasă, aici, că nu fac loc umorului meu. „Scrie şi despre bucuriile tale“, mă îndeamnă Anca H. printr-un sms şi tot ea adaugă, luându-se în râs, „curat jdanovism“.

Am avut zile bune în această vară, mai ales la începutul ei, am avut dimineţi în care m-am trezit surâzând şi, mai ales, încrezătoare în alte zile bune şi în vindecare, dar acum iar nu mai simt suflul cel uşor al bucuriei. De altfel, de ceva vreme mă trezesc după nopţi insomniace, cu dureri în braţe, mai ales în cel stâng. Uneori, durerea e atât de puternică (în timpul zilei, nu doar noaptea) încât mi se pare că cineva bate adânc un cui în umerii mei, făcând durerea să iradieze în mâini şi, în partea stângă, să urce în cap, ţiuind în ureche şi în ochi. Mă trezesc noaptea şi mă uit la biata mea mânuţă stângă strângându-se de durere. De altfel, se întâmplă ca ziua, când mă întorc din ieşirile mele de afară (cele mai multe doar în faţa casei, pe pridvor, cum îi zic eu impropriu acestui intrând acoperit în casă) să am dureroase crampe în mâini, care se aşează astfel cu dificultate pe mânerele cadrului metalic. Nu vreau să pierd puterea în braţele mele. E mai mult de atât. De fapt, sunt disperată la gândul unei invalidităţi încă şi mai mari.

Dimineaţă, una dintre primele ştiri pe care o aud la tv este despre un masacru în Japonia. Când i-o spun lui Liviu, o formulez aşa: au fost masacraţi acolo fraţii mei, oameni cu dizabilităţi. Până acum, pe seară, aflu că au fost omorâţi 19 bolnavi şi au fost răniţi 45. De către un fost infirmier care, după o vreme petrecută în acel complex, ceruse eutanasierea pacienţilor. Ajunsese să afle multe despre degradarea corpului uman, atât de multe încât, în el, compasiunea nu mai era posibilă.

De altfel, despre violenţă şi măceluri, aflăm aproape zi de zi. E atâta cruzime, e atâta violenţă, e atâta lipsă de compasiune în lumea în care trăim încât, şi din acest motiv, n-ar trebui să mă mir că greierul bucuriei nu ţârâie în pieptul meu. Cum să treci cu un autobuz peste oameni, cum să le iei gâtul cu toporul ori cu cuţitul? Ce barbarie se instalează pe lume?

Liviu are un oaspete din Polonia, sunt amândoi în bucătărie şi pregătesc spaghetti. Din când în când, Liviu intră să-mi ceară o părere culinară, aşa că nu mai pot continua să scriu aici. Voi pune în priză aparatul pentru masaj electric (achiziţionat de curând) şi voi face să ţiuie ceva, în  corpul meu, în urechile mele şi, poate, cine ştie, şi în inima mea. Ţiuitul cel bun al bucuriei.

9 august 2016

În urmă cu o săptămână, în 2 august, am împlinit 50 de ani. Sună bizar, amuzant, straniu, neaşteptat şi în atâtea alte feluri. Oarecum, e aproape o reuşită personală (deşi nu ştiu dacă „personală“ e cuvântul adecvat aici, pentru că, dacă e o reuşită, e una la care a participat Echipa cu care trecem prin lume). După ce m-am îmbolnăvit (deşi, obscur, şi înainte de asta), pragul care mi se părea greu de trecut era cel de 49. De el s-au împiedicat definitiv Ioana Petrescu, Mircea Nedelciu, Mihail Bulgakov şi, mai aproape de mine (în toate sensurile), Andrei Bodiu. Din punctul acesta de vedere, eu sunt, iată, o norocoasă, am bătut 50. E o reuşită? E o târâire? Cât de greu le este celor din jurul meu?

Mi-am petrecut ziua la munte, la Beliş, unde sora mea s-a îngrijit să închirieze pentru câteva zile o cabană şi unde am fost alături de ea, de Doru şi de Daria. Am intrat în acea zi (în ziua mea, ce straniu sună, ce inadecvată posesie), după o noapte insomniacă (din care sunt tot mai multe şi mai îngrijorătoare în ultimul timp) şi sub un cer noros, după o cortină de ploaie deasă, îndârjită, care s-a menţinut până seara. O vreme am citit simbolic acest cenuşiu, de care nu îmi mai amintesc să fi avut parte la aniversare (draga de Rux, aflată în însorita Grecie, mi-a pus un mesaj încurajator, în care mi-a scris că trebuie să văd semnificaţiile benefice ale ploii). Apoi mi-am făcut avânt, m-am fardat, mi-am luat haine de vieţuit, mi-am pus cercei (şi colier!), am răspuns voios la toate telefoanele şi sms-urile, am mâncat păstrăv gătit de un bucătar al locului şi adus la domiciliu de Cami şi Doru, la braţul cărora am trecut seara strada (mă rog, îngustul drum forestier) şi m-am uitat în prăpastia care se deschidea la picioarele noastre, îndulcită, cumva, de copacii înverziţi, crescuţi înăuntru. Pe întuneric, am băut şampanie în cerdacul casei şi am aflat de la Rada bilanţul like-urilor de pe facebook, la o postare (emoţionantă) de La mulţi ani iniţiată de Alex (G.). Şi în vreme ce mă veseleam, în vreme ce mă străduiam să sărbătoresc viaţa din mine, mă gândeam că asist, oarecum, la un exerciţiu de postumitate. Că mulţi dintre cei care au scris sau mi-au telefonat au făcut-o având în gând zidul morţii din faţă, sicriul care mi se pregăteşte şi care de mine e mai aproape decât de alţii.

Acum sunt în vârful patului din casa lui Liviu şi pregătesc o întâlnire pentru duminică, cu prieteni alături. Dar n-o mai fac cu avântul de anul trecut. Sunt obosită şi tulbure. De ceva vreme, crampele musculare sunt tot mai frecvente în mâini. În ultimele nopţi, durerile de spate sunt tot mai pronunţate şi fasciculaţiile sunt peste tot. Spasmele fac ca picioarele să tresalte. La tabloul acesta se mai adaugă o voce tot mai hârâită, care, parcă, se ridică greu din piept. O virez spre o nouă etapă, spre o nouă staţie a neputinţei? Nu vreau asta, Doamne, nu vreau asta, opreşte, te rog, din adâncul inimii mele te rog, opreşte-mi destrămarea.

Mă simt prizoniera propriului meu trup şi ştiu că se poate mai rău de atât şi am o stare de iritare a propriei mele neputinţe. Şi mai am dorinţa (utopică? disperată?) de a scăpa din acest laţ, de a da afară din mine suflul putred, infect al bolii.