TEONA FARMATU

la marginea celui care se uită

 

aşa cum se încarcă privirile

mecanic şi indecis

se împing la margine

una după alta cu toate puterile

şi ce-am de spus în faţa tălpilor mele

care se calcă până

sângerează şi se dezgustă ca

un poem dislocat?

 

afirmare de sine autosabotare

 

locul ăsta n-are adâncime

e multă ploaie căzută violent

e multă apă deasupra

ca o podea pe care s-a scrijelit

atenţia

şi atârnă

ceva mult mai trist

decât tine

 

iar tot ce ştiu e că

n-am mers înainte

pentru că cerul era

prea larg

 

 

poem despre ascundere

 

o operă de artă din mâna ta

îmi e bună prietenă şi tocmai

când ni se execută gândurile

şi se amestecă într-unul singur

abandonat în amniotic şi efervescent

aceea e prietenia care

se scoală de dimineaţă în faţa ochilor tăi

ca tabloul nemişcat

din galeria de artă

a lumii

 

a lumii

întregi

 

 

odată şi-odată avanpremiera

 

abstinenţă a sevrajului continuu

trăieşti cu tine (alta şi mai pusă pe ceartă)

alta indispusă când se ghemuieşte

în vernisajul ei dus la extremele plânsului

şi corpul minuscul accelerând psihismele

 

odată şi-odată am să-mi spun

 

fum şi sminteli cu mine

n-am să-mi abandonez fidelitatea

vântul care-absoarbe

dimineaţa tăietorilor de iarbă

 

faţa la perete

mirosul de umed şi polenul

sunt alergică şi-mi vine să-ţi spun

 

odată şi-odată forfotă pusă la fiert

o sinucidere desculţă care-anunţă mărturiile

odată şi-odată

menirea

 

 

cântec

 

vocea mea se plimbă prin tine

cum curge livid plânsul

peste ventilatoare

 

*

 

ei îi era frică de mine

şi mie de ea

 

dacă-mi pui mâinile

pe plită o să-mi simt

aerul cum moare

în mine

 

poezia plânge la momentul lovirii

ţipătul.

 

 

desfăceam sigilii cu o sută de ani în urmă

 

când eram pe drum

umerii aveau sigilii primite

cadou şi nu le puteam topi ceara

decât cu pielea degetelor

 

ai fost puţin mai bună de data asta

îmi spun

şi nu te-ai mai plâns după ce

durerea cânta în fiecare noapte

hohote de plâns împărtăşite cu

porumbeii orbi

 

pentru că ştim

noaptea porumbeii

devin puncte întunecate

formând un cer negru

din barbarii şi întâmplări

 

când eram pe drum

am atârnat în camera asta mare

diabolică fără lucruri în ea

o lumânare refăcută din ce-a rămas

când pe umerii mei

mă plângeam

şi desfăceam sigilii cu o sută de ani

în urmă

 

ascultă cum demolăm

ce nu ne-aparţine ca într-o

zi caniculară când plouă

 

de ce ţi-e frică cel mai tare

 

de oamenii cu ochii închişi pe dinăuntru

de ploi pentru că nu au lacrimi

de mamele care mor în copiii lor

de scrisul neterminat care îşi sapă fuga

de cărţi împrumutate cu pagini rupte

de râsul străzilor care mă izbeşte prin oase

 

de mijlocul verii pentru că atunci se închide

ceva