IOAN MOLDOVAN
fracţia uscată
Neavând de lucru –
o bere la Bridge
Neavând nimic de gândit –
bic medium şi Tamarindo pura fruta pura vida
Lucruri sigure pentru a putea ieşi un ceas din râu
în locurile pentru fumat de sub sălcii
unde rulează filmuleţele porcoase ale sexagenarilor
prin norii de solzi
printre versuri franţuzeşti d’antan
Rend-toi, mon coeur.
Nous avons assez lutté.
Et que ma vie s’arrête,
On n’a pas été des lâches,
On a fait ce qu’on a pu
Ce-i cu mireasma asta de fân aici în oraşul demidulce
cu mugetele de drujbe
cu ochii dureroşi peste procedurile atestate în veacul trecut
prin utrenii, vecernii şi alte slujbe
Ştiind totuşi ca-n taină că nici tu nu eşti tu, nici eu nu e leu
nici toţi nu sunt furnici
ascultătoare de moşi-strămoşi
A câta mia oară voi spăla vasele tribului, deşi tribul s-a uscat
Sunt harnic – vezi bine
Îmi voi ronţăi degetele
Un fierăstrău mai mare peste toate taie-n fine carnea moartă
Bine că plouă şi că ştiu să înot
Petrec scrijelind pe pietre sub apă:
„Nu-ţi trebuie mai puţină
ştiinţă ca să ajungi la nimic
decât îţi trebuie pentru a ajunge la tot“
Decât să mai murmur acum prostii
mai bine-ntreb ca-n vis: când o să vii
Lumină Lină?
în refugiu
Noaptea şi ploaia Dânsei bat împreună
în acoperişul de tablă al garajelor părăsite
Trec dincolo să notez arderile de peste zi
Le adun şi nu vreau să mă-ntristez
Amintirea tinerei Madigan mă ajută:
transpiraţie înmiresmată uşor jeg de floare neagră
carne nu prea tare
sânii cu sfârcuri dulci-acrişoare
Râsul, râsul ei
în timp ce saltă deasupra băiatului fricos
Stai în refugiu şi priveşti în spre podea
spre pulpele îngroşate de vârstă
de oboseală
de nefericire stratificată
De-aş cânta la caval, la clarinet, la oboi, la vioară, la pian
de-aş cânta la frunza de gorun
sub doi-trei nori, lângă trei-patru pietre
în adâncul unui singur izvor
ca un fierar începător
Într-o pivniţă cu verişori
miracolul e lanterna cu lumină verde şi roşie
Vinul e verde şi roşu
Feţele noastre se pregătesc să plângă
Doar fluxul seminţiei rămâne alburiu
continuând să se prelingă
pe sub cimitirul cu merii verzi şi roşii
Când revenim hainele în care am călătorit
aruncă damf de transpiraţie şi zemuiri roşii şi verzi
lumina crudă lumina casantă
află de la noi veşti inutile şi lăcrimoase
Ca un fierar începător ploaia face zgomot
există undeva şi o lume cuminte
coborând prin păduri
cu picioare vineţii –
singur şi neînspăimântat
odată am ajuns acasă
ca să pot re’nvia
a trebuit să uit focuri de tabără
improvizaţiile muzicale
viitoarele căi şi căinţe
există undeva şi o lume cuminte
dar eu nu sunt iubitul ei
chiar şi cel mai îndrăzneţ menestrel
cu cytera pe jumătate golită de cântece
îndeamnă la somn
Picioarele mele – le-am spălat cu grijă
cuvintele rămase le-am pus deoparte
şi toată munca asta veselă
e o incinerare
în aceeaşi zi cu înmormântarea
***
Voisem să mă bucur de clipă de oră
de frumseţea lumii de culori
să-i spun copacului frate şi turturelei soră
crezându-ne pe toţi nemuritori
Ci azi e-o altă oră şi mă trezesc întors
pe partea nevăzută a unui somn imens
Tot ce fusese fruct acum de tot s-a stors
şi în potir e-un sânge irelevant şi dens
îmbolnăvit, bolnav, bolind de blânde
implozii ale trupului celest
Mi se întoarce gura spre deltele flămânde
de-un imposibil, fioros, incest