MARTA PETREU: ÎNTÎMPLĂRI CU APOSTROF (3)

Pentru Apostrof au muncit din greu toţi cei care au făcut vreodată parte din redacţie; şi toţi am făcut tot ceea ce trebuia făcut. Îmi amintesc uimirea şi licărul de desconsiderare cu care s-a uitat la mine, prin 1991 sau începutul lui 1992, pe vremea cînd eram în sediul de pe Bulevardul Eroilor nr. 2, un scriitor care m-a văzut – m-a surprins, de fapt! – cărînd un colet cu reviste de-a lungul curţii. E limpede, el avea în minte modelul redactorului-şef de pe vremea socialismului real: adică un ins important cu maşină de serviciu la scară, care nu pune mîna să ducă un colet cu propria revistă.

Am muncit. Dar am avut şi noroc, fireşte. Mulţi ani am primit finanţări, desigur parţiale, de la „Fundaţia Soros“. Iar cînd Fundaţia Soros, care a reprezentat pentru cultura Europei de Est un fel de mini-plan Marshall, a început să îşi schimbe orientarea dinspre cultură spre alte ţeluri, spre cele sociale de pildă, am obţinut bani din ţara morilor de vînt, din Olanda, de la, „Fund for Central and East European Book Projects“, de asemenea interesată să clintească ceva din atmosfera post-comunistă din Est. Iar de la Fundaţia Soros în curs de reorganizare am cîştigat un proiect de conferinţe interetnice româno-maghiare, pe care l-am dus cîţiva ani împreună cu revista Korunk. A fost programul meu cel mai drag: doi sau mai mulţi vorbitori, din partea celor două reviste, ţineau conferinţe pe aceeaşi temă. Noi pregăteam întîlnirea făcînd afişe, invitaţii, închiriam sala; şi, sigur, aranjam un bufet, pe ideea – luată probabil din Caragiale, din Ţal!…, dar cu inversarea succesiunii evenimentelor – că, dacă cineva ascultă două conferinţe dificile, musai pe urmă să mănînce şi să ciocnească un pahar. Partea asta era la fel de interesantă ca prelegerile, oamenii se cunoşteau, vorbeau… Pentru aceste conferinţe lunare muncea toată redacţia, iar textele le-am publicat în Apostrof.

Sau, altă sursă de bani pentru revistă: într-un an, în redacţie s-a făcut culegere de texte pentru… o editură franceză.

Iar la un moment dat, în 2002, am reuşit, minunea minunilor, să obţinem finanţare de la Consiliul şi Primăria locală. Nu ne aveam deloc bine cu primarul Gheorghe Funar, ne amendase pentru afişe, ne dăduse afară din sediu, ne trimitea ciudate controale ca pentru inamici şi aşa mai departe. Ideea să cer bani din Cluj mi-a dat-o Radu G. Ţeposu, căruia m-am plîns, din pură întîmplare, că nu mai ştiu cu ce să ţin revista în viaţă. Păi de ce nu ceri de la Primărie?, m-a întrebat el, că doar relaţiile oficiale sînt relaţii oficiale… Mi-a luat cîţiva ani pînă am pus ideea în aplicare. Pe vremea aia, în primărie se intra greu sau chiar nu se putea intra. Aşa că l-am rugat pe Constantin Cubleşan, pe-atunci secretarul Asociaţiei Cluj de scriitori, să mă vîre cumva înăuntru. M-a vîrît. Iar într-o dimineaţă de iarnă, foarte devreme, am ajuns direct în biroul primarului Gheorghe Funar.

– Ceai? Cafea? m-a întrebat.

– Vă mulţumesc. Nimic, am răspuns.

Şi mi-am ţinut discursul:

– Noi sîntem în conflict încă de la început. Dvs sînteţi tot primar, eu sînt tot redactor-şef. Oamenii cu care am vorbit mi-au spus să nu vin la dvs, pentru că o să îmi refuzaţi cererea. Eu nu cred că ei au dreptate. Am venit să vă cer oficial o finanţare pentru revista Apostrof. Vă rog să mi-o daţi.

– Da, sigur, a răspuns, şi a chemat imediat un funcţionar, cu care am făcut actele.

Aşa că îl consider pe fostul primar Gheorghe Funar un adversar onest: nu a dus persecuţia contra revistei pînă în pînzele albe, s-a oprit, a înţeles ce i-am cerut şi m-a ajutat să obţin ce îmi trebuia: bani pentru apariţia revistei. Şi nu a avut niciodată nicio tentativă de amestec în conţinutul revistei (cum mi s-a întîmplat, în mod surprinzător, cu o… tipografie unde o tipăream. Dar asta e o altă poveste, cu hazul ei, fireşte). Din iarna-primăvara anului 2002 şi pînă în 2016, căci am continuat să facem an de an cereri de finanţare parţială, bineînţeles că şi pe vremea primarului Emil Boc, Apostrof-ul a apărut şi datorită fondurilor locale. Îmi amintesc şedinţele de consiliu la care, de obicei însoţită de Lukács József, stăteam, cu inima strînsă, uneori pînă la miezul nopţii, aşteptînd verdictul: s-a discutat cererea noastră sau nu, cît din ce am cerut a fost aprobat şi aşa mai departe. Şi-apoi uriaşele dosare de decontare, de parcă noi, la Apostrof, am fi învîrtit pe degete averea lumii.

*

După ce-am fost în studenţie la Echinox şi am descoperit acolo plăcerea nemăsurată de a face reviste, mi-am făcut năravul să spun că, dacă ar trăi în extrem-contemporaneitate, Homer n-ar mai umbla din loc în loc recitînd cînturile Iliadei, ci şi-ar face o revistă (acum ar trebui să spun altfel, că şi-ar face Instagram).

Dacă am de la colaboratori măcar trei texte foarte bune, îmi place la fel de mult şi azi să fac revista. Textele foarte bune nu există însă într-o cantitate nelimitată, iar o revistă nu poate să fie de fiecare dată mai bună decît cultura din care face parte.

La cît de bună este o revistă şi la cît este ea citită şi la cît de bune sînt cărţile şi cît şi cum sînt ele citite m-am gîndit şi în lunile decembrie 2017-februarie 2018, cînd am golit, într-un frig sumbru şi o singurătate aiuritoare, cantitatea de hîrtie excedentară din sediul redacţional, de fapt din sediul Fundaţiei Culturale Apostrof, care a ţinut în viaţă revista şi a administrat-o din 1993 pînă în 2018. Erau retururi de reviste şi de cărţi, adunate în ani, şi erau cărţile, exemplare mii, editate la editura revistei, la Biblioteca Apostrof, şi nedifuzate unele. Deci pentru asta muncisem atîţia ani. Ca şi cum cultura ar fi untură de peşte pe care nimeni n-o înghite nici măcar cu linguriţa.

Iar diavolul, care are ghiduşiile lui, mi-a scos în cale, într-o după amiază cînd eu duceam un sac cu gunoi la tomberonul clădirii, o distinsă universitară. Din spatele sacului plin cu hîrtii pe care-l duceam în braţe, am salutat-o respectuos.

– Ce faceţi? m-a întrebat, vădit consternată.

– Duc gunoiul, i-am răspuns firesc. Şi, observîndu-i stupoarea deloc reverenţioasă la adresa mea, am adăugat, în chip de explicaţie: Intră în fişa postului de redactor-şef.

Spuneam adevărul.

Cît despre cărţi, nu-i vorbă, studenţii şi biblioteca universitară, apoi alte biblioteci, s-au bucurat să le primească sub formă de dar. Iar Alexander Baumgarten şi Mihai Maga, colegii mei de la ubb, m-au ajutat să golesc restul şi au împărţit volumele cum au vrut la bibliotecile şcolilor medii din Transilvania unde au avut inspecţii de grad. A fost şi asta, singurătatea semnificativă în care am golit sediul redacţional de cărţile pe care cu ani înainte tot eu le editasem, o întîmplare cu Apostrof pe care am trăit-o pînă în măduvă şi pe care n-o voi uita niciodată.

Sîntem la numărul 349.

Vine şi 350.

10 iunie 2019, la Apostrof