(II)

A patra carte de proză semnată de Liviu Cangeopol poartă un titlu auster-generic: Imponderabil (Liviu Cangeopol, Imponderabil. Jurnal spre capătul nopţii, Bucureşti: Integral, 2018, 335 p.). Sau provocator, cu misterioasă detentă filosofică, prin care povestea sau poveştile din interior sînt aşezate sub o acoladă larg-categorială, precum – bunăoară – subiectul din Gravity, filmul de mare succes, scris şi regizat de mexicanul britanico-american Alfonso Cuarón (2013), ori – mai aproape de intenţiile lui Cangeopol – ca în cazul faimosului roman al lui Thomas Pynchon Gravity’s Rainbow (Curcubeul gravitaţiei, 1973). Naraţiuni proiectate la scara planetară şi cosmică a destinului speciei.

Cînd te-nalţi de la Pămînt şi gravitaţia nu se mai simte, eşti imponderabil! Substantivul-stare apare în carte de două ori. Mai întîi, în legătură cu fericirea, extaz fără sfîrşit, căci aboleşte curgerea timpului: „Fericirea nu este trecătoare şi asta ar trebui să vă pună pe gînduri. Odată instaurată, ea te va fixa de-a pururi în pixida încremenită a străzilor astrale împînzind infinitul. Pentru că, în starea ei de imponderabilitate eternă, fericirea nu cunoaşte mişcare“ (p. 18). A doua oară – ca sentiment al plutirii desprinse de contingent, trăit de o săritoare sinucigaşă de la trambulină: „O clipă de imponderabilitate şi extaz te face să uiţi toate nevoinţele de care-ai fost înconjurat. Îmi asum convingerea că a calculat cu minuţiozitate detaliile saltului, însoţind ridicarea sufletului şi desprinderea lui în inima apexului. A murit fără să scoată un geamăt. N-am îndrăznit să privesc. Nici nu mai conta, în tăcerea necuprinsă a clipei, că bazinul era gol“ (p. 99). În ambele cazuri, e vorba despre stări-limită, care fac posibilă împlinirea unor personaje din categoria celor considerate încă de pe vremea modernismelor patetice drept „însetate de absolut“ (bunăoară, la noi – ale lui Camil Petrescu & comp.).

Oarecari explicaţii apar şi în Cuvîntul de încheiere (Cangeopol obişnuind să ofere „mărturisiri de atelier“ şi „chei de lectură“). Aflăm acum că Imponderabil (cartea) s-a scris greu, în versiuni de mai multe ori reorganizate, cu mari porţiuni, cît alte viitoare romane ori micro-romane, îndepărtate pe parcurs şi puse la păstrare, precum suta de pagini despre destinul lui Ştefan Aug. Doinaş. Capitolele, secvenţele, dezvoltările colaterale se tot acumulau, atrase parcă – „gravitaţional“: „Planeta [de data asta cartea în lucru – n.m. I.B.L.] nu lăsa nimic în afara orbitei de vasalitate. Între timp, pentru că renunţasem la filonul narativ dînd seama de viaţa poetului (cu excepţia unui fragment), am fost nevoit să schimb titlul, care a devenit Imponderabil“ (p. 332). De ce, mai exact?! Confesiunile rămîn învăluite într-un neliniştitor abur de mister.

Alte explicaţii din Cuvîntul de încheiere privesc structura romanului, descrisă prin alăturări paradoxale: „Imponderabil nu este o carte liniară, dar nici circulară, nu iubeşte ordinea şi rejectează haosul. Puzderii de mărgele colorate de porţelan sînt prinse în pînza de sac a povestirilor de fond. Mobilul se metamorfozează continuu, pentru a transcende, în final, părerile de opinie“ (p. 332-333; părerile/opiniile, adică!).

Despre formula cărţii şi a întregii sale proze vorbeşte mai pe larg autorul chiar în corpul romanului, în capitolul Gardieni la poarta literaturii, unde face apel şi la conceptul de „roman maximalist“ al lui Stefano Ercolino, teoretician italian cu carieră internaţională. Cangeopol proclamă moartea genului „în parametrii dezvoltării cunoscute pînă acum“, urmată de „apariţia unei scrieri năucitoare, alcătuită din înşiruiri de idei care împletesc scheletul unei meta-ficţiuni“ (p. 116). Ar rezulta o structură non-liniară, mozaicată, şocantă: „Mijloacele sînt poetice şi erudite, dar efectul este obţinut prin deplasarea rapidă a centrilor de interes. Caleidoscop mereu schimbător, în care paragrafele au calitatea literelor şi capitolele virtutea cuvintelor. Practic, ne găsim în prezenţa balanţei unei minţi în acţiune, fără oprire, fără reţineri, fără – aparent – discernămînt, ordine şi raţiune, în contrast cu capacitatea clasică de asimilare a cititorului, învăţat să cuprindă liniar, univoc şi metaforic“ (Ibid.). Un inventar de trăsături după The Maximalist Novel: From Thomas Pynchon’s Gravity’s Rainbow to Roberto Bola From Thomas Pynchon’s Gravity’s Rainbow to Roberto Bolaño’s 2666 a lui Ercolino („Romanul maximalist: de la Curcubeul gravitaţiei al lui Thomas Pynchon la 2666 al lui Roberto Bolaño“, London-New York, Bloomsbury, 2014): „Decalogul romanului maximalist evidenţiază: lungimea, modul enciclopedic, coralitatea disonantă, exuberanţa diegetică, totalitatea, omniscienţa naratorială, imaginaţia paranoidică [= paranoică], intersemioticitatea, devotamentul etic şi realismul hibrid“ (Ibid.). O listă de asemenea „produse“, obligatoriu „monumentale, în jurul a o mie de pagini, deoarece meta-ficţiunea are nevoie de o amplă arhitectură pentru a-şi coagula splendoarea“ (Ibid.): Gravitaţia curcubeului, 2666, Infinite Jest (David Foster Wallace), Solenoid (Mircea Cărtărescu, care semnează pe coperta a iv-a a Imponderabilului un mic text de recomandare, foarte comprehensiv), Underworld (Don DeLillo), White Teeth (Zadie Smith), The Corrections (Jonathan Franzen). Cangeopol face şi o comparaţie cu vechile portrete ale lui Arcimboldo alcătuite din „legume, flori, peşti, cărţi şi fructe“ – precum şi crengi uscate, scoici, limbi de foc, obiecte de tot felul, orice; în romanul „maximalist“, „locul chipului este luat de anamorfoza unui întreg univers într-o perioadă anume“. Din Ercolino (autor şi al studiului The Novel-Essay, publicat aproape simultan, tot în 2014 şi tot despre interferenţa categoriilor tradiţionale) e citată şi o frază dintr-o dezbatere ulterioară, din 2016: „Ca gen, romanul maximalist răspunde unei foarte vechi nevoi de sinteză şi finalitate a omului occidental, care, în literatură, a fost personificată de epopeile homerice… Probabil, impulsul totalizator de a capta întreaga omenire într-o singură operă de artă nu va înceta niciodată“ (p. 117).

Notînd aceste lucruri, Liviu Cangeopol nu face şi pasul firesc către conceptul integrator al postmodernismului, în a cărui tipologie romanul „maximalist“ se integrează firesc. În schimb, se apropie, către finalul capitolului, de tema dominaţiei „metadiscursurilor“, dezvoltată de teoreticienii curentului: „Va veni o vreme cînd […] opera beletristică va fi înlocuită de cea critică“ (Ibid.) – fără alte dezvoltări.

Aşa se prezintă Imponderabil: departe de mia de pagini, dar – da! – eclectic, zigzagat, caleidoscopic, mozaic de fragmente disonante, descriptive şi speculative, narative şi filosofante, amestec de concreteţi cotidiene şi de viziuni fantaste. Subtitlul, Jurnal spre capătul nopţii, adaugă două indicii semnificative: trimiterea perifrastică la Céline anticipează defetismul negru al multor pagini, în timp ce încadrarea în specia „notaţiilor zilnice“ pune în dubiu statutul ficţional al cărţii.

Într-adevăr, în (totuşi!) romanul de faţă sînt o mulţime de date autobiografice, explicite sau „oblice“: protagonistul e ieşean emigrat în America, revenit în locurile tinereţii, pe urmele întîmplărilor de altă-dată, la care se-ntoarce şi în gînd, plonjînd mereu în apele memoriei şi recuperînd personaje, situaţii, amănunte puzderie. Non-liniar: în 62 de capitole scurte, aproape toate de o pagină-două-trei, fără vreo numerotare, ca-n Calmul prelevat în furtună, deci oarecum mai „dezarticulat“, dar prelungind atmosfera şi bogatul reţetar narativ din primele cărţi, eclectic etc. În conformitate cu programul autorului, un fir narativ central nu se-ncheagă, deşi la cîteva teme tot revine: biografia proprie, situaţia din România, viitorul sumbru, perspectiva „eliberării“ prin detaşarea de contingent. Episoadele mai realiste alternează cu altele simbolice, parabolice, cu dezvoltări eseistice diverse, istorice, politice, etice, religioase şi de alte feluri. Compoziţia, cu „sărituri de axă, ruperi de ritm, căderi în extremă, amestec de stiluri şi tipologii, personaje clasice cu semnele alterate, peisaje eterogene, o brambureală care nu se justifică decît prin aplicaţia hazardului, adică exact materialul din care sînt croite miturile care stau la baza culturii popoarelor“ (p. 214), produce discontinuităţi semantice pe care de la un punct încolo le accepţi ca atare, fără să mai simţi nevoia să distingi cu claritate – de pildă – vocile naratoare sau gradele de ficţionalizare ale secvenţelor epice, mai mult ori mai puţin îndepărtate de biografia autorului, ipostaziat cînd în Andrei, emigrantul revenit în Iaşi, cînd într-un Mika, „vorbitorul acestor rînduri“ (p. 306), către finalul proiectat într-o ordine metafizică.

În Iaşi se petrec mai-toate lucrurile. Copilăria, adolescenţa, tinereţea sînt evocate iar şi iar, cu multe nume de străzi şi cu figuri de oameni apropiaţi, rude (tratate neconcesiv, ca-n Nu plîng pentru mama mea – elegie prin care fiul îşi cere iertare), vecini, prieteni, „universul pe care l-am lăsat în urmă cu mulţi ani“ (p. 37). Tot în Iaşi – unde altundeva?! – va reveni „americanul“, reluînd cîte un fir, reîntîlnind pe cîte cineva de pe vremuri, făcînd noi cunoştinţe. Vechi şi noi sînt multe siluete de personaje şi episoade narative, unele recognoscibile, altele ba. Se-nţelege uşor – bunăoară – cine sînt colegii alături de care, împreună, „ne-am ridicat glasurile împotriva demenţei comuniste“ (p. 120), acum proboziţi de mama focului, în pagini pamfletare cam ignobile, reproşate fiindu-le – între altele – răutatea, sarcasmul, suspiciunea, dar şi faptul că au promovat… ateismul (!). Alte figuri par mai degrabă inventate ori doar „inspirate din realitate“, ajustate în mici naraţiuni expresive, pitoreşti, simbolice, parabolice: un Babilon („Babiloane, tu eşti?“ – p. 31) în secvenţa Etilism sepulcral, Sebian, barmanul cu studii de fizică şi de astronomie, cu telescop propriu, nou amic şi interlocutor, prezent în mai multe locuri din carte, „marginalii“ pitoreşti Malifloanca, Tirompela, Caliduza, Bufinanta, Pituceea, Limburificul şi Midoronifuga din Escorgito, Ermilia Pasaguda din Saltul mortal (sinucigaşa de la trambulină), un Cezar alcoolizat, nemişcat la capătul barului, student sclipitor la filosofie, strivit de sistem, în Gînditorul din barul Lumina, Dominic Flomide, pentru scurtă vreme uzurpator al înaltei demnităţi de lider al lumii interlope de mică provincie, ucis pînă la urmă, în Corpul blamabil, poveste calificată drept cea mai „smintită“ (p. 213). În O lebădă aterizează-n Bahlui (titlu sarcastic, implicit satiric la adresa… Bahluiului!) s-ar putea întrezări sfîrşitul tragic, tot din proprie voinţă, al unei tinere poete discrete, Irina Andone, rămasă în text fără nume. Ş.a.m.d.

Astfel populată, Capitala Moldovei e o „arcă ieşeană“. Şi urbea, şi ţara ies rău-rău din descriere: o lume decăzută, care se rostogoleşte „huruind“, tremurînd „spasmodic“, o ia la vale, se „prelinge“, geamurile tremură „ca-n noaptea cutremurului cel mare“, în teribil „deranj haotic“, de „sfîrşit general“, anunţat în secvenţa primă, Exodul (toţi termenii – de la p. 7). Mai departe vor veni detalii-şuvoaie, mai ales în descrierile de consecinţe ale istoriei comuniste (Simptomele comunismului veneric etc.). Starea naţiei i se pare autorului dezastruoasă, drept care o prezintă constant în negru, vituperează, diagnostichează decadenţa, „continua prăbuşire“ (p. 24), la capătul căreia „Patria Română“ e „terfelită“ (p. 124). Mizantropia şi interpretările negative ajung pînă la calificarea comunismului drept „parte integrată organic în istoria, caracteristicile şi lipsa de caracter a acestui popor“ (p. 131)! Prin acumulare, cartea devine o colecţie de probe ale nemerniciei. Un drum cu maşina prin Tîrgu Frumos, Paşcani, Tîrgu Neamţ e „amestec de hidoşenie viu colorată, sărăcie cu bube şi petice de natură“ (p. 141), pe la mînăstiri asfaltul „coborîse în prozaic farmecul locului“ (p. 142), apar şi alte „aberaţii“ (Ibid.), încît protagonistul simte „necesitatea de vomă“ (p. 141) şi… se va executa! Undeva e din nou parafrazat Céline: Călătorie spre capătul Nimicului – majuscula categorială fiind echivalentă cu un verdict general. Nenorocire totală. Dezastru. Apocalipsă.

Sînt în carte şi simptome ale decadenţei universale: peste Ocean se dezlănţuie uragane, au loc devastări, se instalează „haosul“ (p. 154). Perspectiva subiectivă a naratorului – şi a fiecăruia dintre ei, cînd se „rotesc“ – e de eşec existenţial: „Destinul meu, prelins în zadar“ (în O lebădă…, p. 195) – cu multe alte formulări similare, dezvoltate, reluate obsesiv. De mirare că se mai strecoară cîteodată în pagini şi propoziţii despre „impecabila frumuseţe a vieţii pe lîngă care am trecut“ (p. 152) sau despre „polifonia diversităţii“ care „aduce lumii un surplus de frumuseţe“ (p. 153). Altfel, ca toţi negativiştii care-şi raportează criticile la nişte standarde presupus ferme, indiscutabile, autorul nu uită să se pronunţe împotriva salutarelor relativisme contemporane. Aşa apare şi în Imponderabil clişeul ultraconservator al „aberaţiei corectitudinii politice“ (p. 256)…

Un alt strat important în construcţia de ansamblu e cel al referinţelor livreşti şi al speculaţiilor „filosofice“ (poate cu, dar – de fapt – poate fără ghilimele). Sînt menţionate multe nume, de la Aristotel şi Platon la Kant, Schopenhauer şi Nietzsche, de la Dostoievski la Carlos Castaneda. Mică problemă de gust literar: mediocrul Cezar Ivănescu e gratulat cu calificarea de „titan al măiestriei poematice“ (p. 114)! „Nebunia lumii este chitul meu“, notează în alt loc autorul (p. 89), făcînd trimitere la Iona, pentru ipostaziere. Pe acest fir, lucrurile avansează către instanţa absolută, către Dumnezeu. De-acolo va veni rezolvarea impasului, chiar dacă nu prin simpla şi directa invocare ori prin proclamare dogmatică. Prăbuşirea simbolică din secvenţa liminară fusese însoţită de constatarea că „lucrurile ajunseseră în preajma lui Dumnezeu“ (p. 7), după care venea, mai la vale, în Arta literaturii înainte de tăcere, o parabolă a scrisului într-o ambianţă sugerînd sfîrşitul şi întîlnirea cu un „binefăcător“ (p. 77). Apoi: „Dumnezeu nu este un nume, ci o funcţie“ – în Curbura infinitului (p. 80). Tot acolo: „Constat un amestec de fiinţe, care se întîlnesc în mixtura apei freatice a spiritului. Nu-mi cunosc toate faţetele, dar ştiu că sînt multe. Ale celor ce-au fost şi ale celor care vor mai fi“ (p. 82), de unde o „definiţie riscantă: dacă unul este reprezentat în toţi şi acela însumează umanitatea, toate criteriile îl compun şi el nu poate fi decît Dumnezeu!“ (Ibid.). Alternanţa de capitole şi de registre, cu noi şi noi personaje şi întîmplări, întrerupe mereu reflecţiile pe teme religioase şi ne readuce la concretul vieţii cotidiene, la poveşti, la biografii, cu evident profit literar pentru ambele straturi: modulele propriu-zis prozastice se-nmulţesc, iar cele eseistico-filosofico-teologice, dispersate în masa narativă, devin mai ambigui, mai sugestive, mai expresive, cu preţul clarităţii ideologice diminuate. Alteori nu!: vezi aspiraţia la „măcar o clipă de evlavie“ din Scrisoare pentru Dumnezeu (p. 125) ş.a. Trecînd prin recapitularea încercării biblice prin care a trecut Capitala asiriană Ninive, pedepsită de Dumnezeu, în Cetatea nemuritoare, vom ajunge, către final, la povestea tip „science fiction speculativ“ (sub-specie a literaturii de anticipaţie) pe tema divinităţii din Elegie pentru mizeria purificării, unde numitul Mika, aflat sub comanda unui Geofil, îl au drept autoritate tutelară pe un Bătrîn „uşor ramolit“ (p. 305), dar cu forţele cosmogonice – totuşi – intacte: „Azi-dimineaţă Bătrînul a strănutat puternic şi o salbă de galaxii a fost dislocată, eliminînd şi găurile negre care le crucificau“ (p. 307). Mai vedem şi „îngerii zburînd prin sala viziunii“ (p. 305), apare şi înţeleptul Naftanael, totul într-o istorie ciudată, mai degrabă o şaradă decît o naraţiune sacră fondatoare.

Schiţîndu-i autorului portretul, am anticipat deplasarea spre zona soluţiilor religioase. Conştient că e o cale discutabilă, Liviu Cangeopol a acţionat profilactic, parînd obiecţiile în avans, în Cuvîntul de încheiere: „Am convingerea că voi recepta o dîrză rezistenţă la ideile credinţei. Din nefericire, din ce observ de-a lungul comentariilor făcute prin subsolul diferitelor publicaţii din ţară, cît şi din confesiunile lor directe, românii au prins să alunece ameţitor pe toboganul ateismului dezlănţuit. Ceauşescu continuă să fie răzbunat de istorie, roata comunismului n-a încetat să se învîrtă, roadele demenţei se coc în tot soiul de saramuri“ (p. 333)! Poate că – însă – dracul nu-i chiar atît de negru şi „toboganul“ pe care alunecăm e doar al toleranţei, nu al „demenţei“. Autorul simte că nu-i de-ajuns şi mai adaugă o diatribă la adresa decadenţei „bestiale“ a umanităţii: „Probabil că va scăpa cititorului de divertisment, mă simt obligat să atrag atenţia: în paralel cu metamorfozarea lucrării, cît şi, probabil, a autorului, filonul principal care străbate opera este devenirea omului, dintr-un animal bicisnic, sperios, nebun şi incoerent, în fiara supremă aflată la celălalt capăt al spectrului. O fiară capabilă de extremele puterii de judecată şi ale emotivităţii generale, care va încheia şi va regenera lumea. Fiara – o spun cu tot respectul de care un rătăcit este capabil – fără de care nimic din toate acestea n-ar fi fost cu putinţă“ (Ibid.). „Fiară“, „fiară supremă“?! Viziune cam fioros-zoomorfă, aş zice! Examinarea rapidă şi comparaţia fără cine ştie ce nuanţe n-au cum să nu conducă la constatarea că – în linii mari – civilizaţia umană a parcurs un traseu foarte pozitiv, în sensul raţionalităţii, al reglementărilor şi al comportamentelor cultivate, în detrimentul celor violente, iraţionale. De discutat…

Acestea fiind zise şi scrise, finalul Imponderabilului va lua forma unei nuvelete din nou „speculative“, în decor americănesc. Ultimul capitol, How Can You Be in Two Places at Once When You’re Not Anywhere at All? (titlul unui disc din 1969 al grupului comico-ezoterico-parodic american The Firesign Theatre!), propune, cu trimiteri culturale la Kant sau la da Vinci şi strict livreşti la Baudelaire şi alţii, pînă la T.S. Eliot, o sugestie de final al Pămîntului, poate ca-n Melancolia, filmul lui Lars von Trier (2011), în care o altă planetă se apropie fatal de a noastră. În romanul lui Cangeopol pericolul vine din partea unui „cataroi imens“ (p. 329) sau dinspre cea mai mare stea din Univers, „UY Scuti“, zisă şi „Împărăţia Luminii“ (Ibid.), care parcă „fornăie“ în descriere, cu „coloane de fotoni mistuite la intrare, vînturi pe verticală, un şuier îngrozitor cizelînd materia“, pe scurt: „respiraţia astrală a fiinţei“ (Ibid.).

Apocalipsă iminentă? Sau speranţă de mîntuire?…

*

Cum spuneam, avem în Imponderabil încă o experienţă literară marca Liviu Cangeopol: acumulativă, eclectică, disonantă, cu mari ambiţii integratoare. În continuarea celorlalte trei volume de proză ale sale, romanul acesta mozaicat vine pe traseul unei vieţi fragmentate – şi ea – de mai multe ori, „reflectîndu-i“ – în fond – structura. A patra carte stranie şi foarte interesantă a unui autor neobişnuit: ieşeanul şi româno-americanul Cangeopol…