IOAN PALER: LIMBILE VÂNTULUI

Nu încape îndoială că în proza actuală numele lui Adrian Lesenciuc nu poate fi trecut cu vederea. El s-a instalat temeinic în concertul actual, atât de divers, de solid, al romanului autentic românesc. Autorul Cimitirului eroilor a dovedit că ştie să se apropie de freamătul vieţii imediate, să-i dezvăluie ascunzişurile, reuşind să nu cadă în ilustrativism. Are un puternic simţ al realităţii, iar impresia de autenticitate este remarcabilă. Dar nu doar viaţa suculentă, reală îşi face loc în proza lui, ci şi viaţa arhaică, plină de obiceiuri, tradiţii şi mister. Reţinem aici empatia cu tradiţionalul. Prozatorul pare a fi bătut la pas ţinuturile Moldovei, pare extrem de bine informat de viaţa locuitorilor acestei zone mirifice, pare a-i fi pătruns bine tâlcurile şi are pregătită oricând pana pentru descrierea ei. Adesea imaginile, deşi sunt alb-negru, au forţă expresivă şi putere de seducţie. Dar Adrian Lesenciuc are şi un subtil simţ al parabolei, al jocurilor cu simboluri, al misterului şi al încifrării simbolurilor. Cu toate acestea, el rămâne mai curând un scriitor clasic, care nu lasă nimic la voia întâmplării şi care e convins că proza bună trebuie să conţină o poveste. Ştie să-şi dozeze bine cromatica, iar descrierile nu au nimic artificial.

După ce ne-a încântat cu un roman-parabolă, intitulat Cimitirul eroilor, apărut anul trecut la Editura Libris, iată-l acum, la doar câteva luni, cu un nou roman, Limbile vântului, scos la Editura Cartea Românească. Ca şi în romanul precedent, Lesenciuc recurge la metoda parabolei (pe alocuri la alegorie). Nu este o carte uşoară. Naraţiunea se derulează pe mai multe planuri, unul realist, altul fabulos, glisând între un timp al arhaicităţii şi unul contemporan. Îmbinarea lor e făcută cu măiestrie. Chiar din debutul romanului primele două planuri se îmbină armonios. Ne aflăm în ţinuturile Moldovei, în Obcini, unde un cioban, Gheorghe Borghescu, îşi mână oile spre stână. Alergând după o oaie priană, un mal abrupt se prăbuşeşte şi-l acoperă aproape în întregime. Mai mult, o piatră destul de mare îl loveşte în ceafă. După acest început în alb-negru, planul se schimbă. Lumea din jur se tulbură, totul devine cuprins de mister. Ne aflăm în plin plan fantastic. Vieţuitoarele se agită, iar la un anumit moment apare un chip femeiesc, în cămaşă albă, care se apropie de Gheorghe, îl ridică şi îl aşază peste pământul surpat. Apoi, cu mâna stângă îi mângâie fruntea şi o lumină verzuie se aşterne pe chipul acestuia. Suntem în atmosfera povestirilor fantastice ale lui Vasile Voiculescu. Gheorghe zace mult timp acolo până îl găsesc ciobanii. Baciul Niţucă se hotărăşte să-l ducă la spitalul din Rădăuţi. În timp ce este transportat cu căruţa, spre surprinderea ciobanului, Gheorghe, deşi aflat în comă, începe să vorbească în limba portugheză. Treptat, aflăm cine este Gheorghe. Chipul lui prinde contur din relatările ciobanilor, ale fostei sale soţii, ale sătenilor. Cu un tată beţiv şi o mamă moartă timpuriu, Gheorghe trebuie să lucreze la stână, pe la oameni, fără a fi plătit. Datorită mamei sale reuşeşte să facă şapte clase. Este un copil căruia i s-a furat identitatea (numele lui adevărat era Cruşiniţchi, o secretară analfabetă îi trece numele greşit în condica de la Primărie), dar şi dreptul la învăţătură. După cele şapte clase făcute în sat, devine oier, apoi muncitor forestier, străbate ţara în lung şi în lat, dar se întoarce în Moldova la păstorit în Obcini. Are 23 de ani. Cu banii câştigaţi îşi cumpără doi desagi de cărţi şi urcă cu ei pe munte, la ciobani. Câţiva ani mai târziu, se însoară, dar se desparte curând de nevastă. Din clipa aceea, muntele devine singura lui casă. Cărţile îl însoţesc pretutindeni. Autorii lui preferaţi sunt nume de răsunet, cum ar fi Thomas Mann, Herman Hesse sau Gabriel Garcia Marquez.

După accident este dus, cum spuneam, la spitalul din Rădăuţi. Medicul de gardă (dr. Bucur) este surprins peste măsură de acest pacient care, deşi este în comă, vorbeşte fluent limba portugheză. Cere să i se aducă un translator, dar şeful de secţie hotărăşte să-l trimită pe Gheorghe la Suceava pentru a fi operat. Aici, aceeaşi situaţie: medicul specialist refuză să-l opereze şi hotărăşte să-l transfere la Spitalul Universitar din Iaşi. Interesat de acest caz insolit este doar doctorul Bucur, care observă şi o stranie coincidenţă între numele lui Gheorghe Borghescu şi cel al lui Jorge Luis Borges. Cu o tenacitate demnă de un cercetător neobosit, doctorul Bucur reface traseul existenţial al ciobanului.

Pare curios, dar aici intră în scenă lumea ştiinţifică. Activată iniţial şi în prima parte, acum centrul atenţiei se pune pe încercarea unor oameni de ştiinţă de a explica fenomenul vorbirii în comă. Incursiuni pentru descifrarea acestei circumstanţe s-au mai făcut. S-au elaborat şi unele studii, s-au formulat unele concluzii. Dar noul caz aruncă totul în aer. Sosit la Iaşi pentru a susţine o conferinţă pe această temă, profesorul portughez Soares află de cazul bizar al ciobanului Gheorghe. Studiul lui se referea chiar la explicare acestui fenomen.

Autorul încearcă să ne pună în contact cu extraordinara diversitate a lumii arhaice prin intermediul personajului său, dr. Bucur. Şcolit în capitala ţării, tânărul medic face incursiuni repetate în ţinuturile de baştină ale eroului principal. Sunt memorabile paginile în care doctorul stă de vorbă cu ţăranii locurilor, cu ciobanii de la munte. El asistă la viaţa lor arhaică, plină de obiceiuri, tradiţii, sărbători, credinţe. Nimic nu este alterat în acest mod de viaţă. Ca şi în Baltagul lui Sadoveanu, oamenii se conduc după semnele naturii, respectă cu sfinţenie tradiţiile, se roagă, dar şi petrec totul într-un ritual stabilit de veacuri. Instinctul de scriitor îl face pe Lesenciuc să nu recurgă la descriere simplistă a acestei lumi unice, ci la parabole cu iz de poveste, de o oralitate vie, de mare expresivitate. Oamenii acestor ţinuturi se definesc frust prin felul lor de a fi. Aceste personaje ni s-au părut mult mai expresive decât celelalte. În conturarea acestora se recurge la recuzita clasică/limbaj, comportament, ţinută, mentalităţi. Doar Gheorghe Borghescu beneficiază de o varietate complexă de caracterizare. Deşi nu-l auzim, nu-l vedem, nu-l surprindem în ipostaze diferite, el e omniprezent în economia romanului. Principalul mijloc este acela al caracterizării din perspectiva celorlalte personaje. Oamenii l-au perceput cu bune şi cu rele, şi-l amintesc în diferite împrejurări, descrierea făcută de aceştia este eminamente subiectivă. Există însă şi un fel de jurnal al lui Gheorghe, descoperit de doctorul Bucur, intitulat Amintiri din copilărie, datat 1971, cuprinzând douăzeci şi una de pagini. Deşi pare o poveste biografică, în ea descifrăm profilul unui copil isteţ, plin de viaţă, pus mai tot timpul pe şotii. Un fel de Nică al lui Creangă. Cât despre doctorul Bucur, care joacă un rol important în economia romanului, ne-ar fi plăcut să-l vedem mai îngrijit conturat. El reprezintă generaţia tânără, mai puţin blazată, mai deschisă la noutate. Este timid, lipsit încă de curaj, dar tenace şi ambiţios. Are ocazia să se afirme, dar nu o face cu ostentaţie. Nu-i sunt străine valorile noastre culturale, iubeşte natura, nu lasă un lucru început neterminat. El are toate şansele să asimileze, să conserve şi să transmită mai departe valorile noastre culturale.

Cu fiecare carte a sa, Adrian Lesenciuc surprinde prin rigoarea construcţiei, prin abilitatea de a nu se lăsa antrenat de mode şi experimente minore şi prin ştiinţa de a creiona personaje complexe, cu o viaţă intimă plină de miez. În fine, romancierul stăpâneşte limba ca nimeni altul, cunoaşte toate registrele ei şi mânuieşte cu uşurinţă limbajul arhaic căruia îi dă strălucire, un farmec aparte. Şi toate acestea într-o scriitură artistică de mare rafinament şi într-un discurs romanesc firesc, autentic, atrăgător. Cu romanul Limbile vântului, Adrian Lesenciuc îşi consolidează statutul de prozator riguros.