MIHAELA MUDURE: DOAMNA DE FIER A AMERICII

Într-o cultură, precum cea americană, unde cultul individului şi al individualismului au un rol atât de important, biografia a devenit demult un gen mai mult decât respectabil, ea este un gen clasicizat. Carl Bernstein, ziaristul care a luat Premiul Pulitzer pentru jurnalism împreună cu Bob Woodward, în urma curajoaselor dezvăluiri care au dus la Watergate şi la demisia preşedintelui Nixon, a publicat în 2008 o biografie a lui Hillary Clinton. Momentul era foarte bine ales. Hillary Clinton era în plină campanie pentru o obţine nominalizarea ei de către partidul democrat pentru a candida la funcţia prezidenţială.

Rezultat al unui efort documentar impresionant, cartea conturează portretul moral al unei femei umilite cum au fost puţine în istorie şi pe care dragostea de putere a ridicat-o, după knock-outul matrimonial, la îndrăzneala de a candida pentru a deveni una dintre cele mai puternice femei din lume. Nu că Hillary Clinton ar fi fost prima femeie înşelată de către soţul ei ajuns mare demnitar al statului! Dar în alte cazuri, aceste crize s-au desfăşurat în intimitatea căminului conjugal. Criza matrimoniului clintonian s-a petrecut, însă, în public, mai mult, în plin circ mass-media. Lumea întreagă asculta la ştiri noutăţile despre ultimele dezmierdări pe care şi le acordau Monica Lewinski şi Bill Clinton în cabinetul de baie aferent Biroului Oval.

Documentarea lui Bernstein este excepţională. Ziaristul a căutat în arhive documente mergând până la bunicii lui Hillary Clinton. Viitoarea primă doamnă a Americii s-a născut în 1947 în orăşelul Park Ridge, din Illinois, într-o familie de mici burghezi metodişti. Tatăl era infirm şi teroriza întreaga familie verbal şi psihologic. Oricât de bune erau notele pe care le lua Hillary la şcoală, ele nu erau suficient de bune în opinia tatălui. Remarcabil este un episod legat de un Crăciun al adolescentei Hillary Rodham (viitoare Clinton). Se făceau reduceri la rochii, dar tatăl nu le dă lui Hillary şi mamei sale bani decât în ultimul moment. Cele două trebuie să fugă la magazin pentru a ajunge înainte de închidere. Ambiţia, tenacitatea şi perseverenţa lui Hillary de aici se trag. De mic copil, prima doamnă a învăţat să strângă din dinţi.

Rezultatele obţinute în liceu îi permit domnişoarei Hillary Rodham să fie primită la o universitate de bună calitate. Acesta este momentul în care Hillary se defineşte pe sine în public. Ea afirmă că este o jună care are „mintea unui conservator şi inima unui liberal“ (p. 50)^[1]. Fără îndoială, conservatorismul ei vine din originea mic-burgheză, iar liberalismul este răspunsul ei afectiv la fierbintele deceniu al anilor şaizeci. Hillary obţine licenţa în ştiinţe politice la Wellesley College. Apoi, este admisă la Facultatea de Drept a prestigioasei Universităţi Yale unde devine master şi, apoi, doctor în drept. Este încă o dovadă a calităţilor sale intelectuale. Aici, la Yale, îl cunoaşte pe Bill Clinton cu care era colegă de facultate. Cei doi se căsătoresc în 1973. „Aveau aceleaşi valori. Aveau aceleaşi ambiţii“ (p. 81), spunea un prieten al tânărului cuplu. Semnificativ, Hillary îşi păstrează numele de domnişoară şi după căsătorie. „Arăta că sunt tot eu“ (p. 157), va declara ea ani de zile mai târziu.

Urmează perioada Arkansas şi începuturile politice ale lui Bill Clinton. Bernstein ne copleşeşte cu detalii. O mulţime de prieteni, clienţi ai cuplului sunt interogaţi, chestionaţi mai ceva ca la o anchetă de procuror. Până şi condiţia genitală a lui Hillary devine cunoscută. Biata femeie suferea de endometrită. Cu toate acestea, în 1979, după o vacanţă în insulele Bermude, Hillary rămâne însărcinată. Se va naşte Chelsea.

Cuplul are problemele lui, ca orice cuplu. O frumoasă din Arkansas, Marylin Jo Jenkins, îl face pe Bill să îşi piardă capul, dar Hillary refuză divorţul. Nu va fi nici prima, nici ultima dată. Gennifer Flowers semnează un document că nu ar fi avut nicio legătură amoroasă cu domnul guvernator al Arkansasului. Una dintre subordonatele lui Hillary din perioada Arkansas afirmă: „Ea nu îşi priveşte viaţa ca o serie de crize, ci mai degrabă ca o serie de bătălii. … Lupta îi prieşte cel mai mult“ (pp. 199-200). E hotărâtă să lupte şi pentru cariera politică a soţului, şi pentru propriul matrimoniu.

Bernstein nu ezită a oferi o serie de detalii picante despre climatul misogin din lumea politică americană. De exemplu, Richard Nixon comentează asupra rolului lui Hillary Clinton în ascensiunea politică a soţului său afirmând că electoratul continuă să fie de părerea Cardinalului Richelieu: „Intelectul nu se potriveşte niciunei femei“ (p. 201). Prietenii considerau, însă, că „cei doi erau o unică putere maritală şi guvernatorială îngemănată“ (p. 210).

După câştigarea alegerilor prezidenţiale, Hillary ajunge la Casa Alba. „Hillary aduce la Casa Albă mai multă experienţă profesională decât orice altă primă doamnă din istorie“ (p. 246). Doamna Clinton e plină de tact în ceea ce priveşte exhibarea propriei puteri. Potrivit lui Bernstein, de cele mai multe ori, lucra prin interpuşi de care se descotorosea fără scrupule imediat ce lucrurile se împuţeau. Hillary devine „editorul poveştii preşedinţiei lui Clinton“ (p. 228). Inteligenţa o ajută pe Hillary să simtă adevăratul puls al vieţii politice la Washington. Carl Bernstein vorbeşte despre o „antropologie incestoasă a Washingtonului politic şi social” (p. 244). Eleganţa şi inteligenţa spumoasă, acel wit, despre care se vorbeşte în lumea anglofonă încă din secolul al xvii-lea ca o datorie a unui gentleman, sunt caracteristicile stilului marelui ziarist.

Printre atâtea ilustre prime doamne care au precedat-o, e greu de caracterizat stilul lui Hillary. Avea în comun cu Eleanor Roosvelt fermitatea convingerilor politice şi convingerea că disciplina e necesară copiilor prezidenţiali. Cu Pat Nixon împărtăşeşte interesul pentru cauze generoase. Dar idealul spre care tindea Hillary era Jacqueline Kennedy. Deşi s-au întâlnit de mai multe ori şi cu siguranţă trebuie să fi discutat despre dificultăţile postului de primă doamnă, gustul şi frumuseţea sofisticată a d-nei Kennedy nu vor putea deveni calităţi ale lui Hillary. La d-na Kennedy ele erau native. Hillary putea cel mult să le mimeze.

Aventura lui Bill Clinton cu Monica Lewinski e cunoscută în lumea întreagă. Bernstein nu ezită, însă, a vorbi şi despre alte flirturi clintoniene. De exemplu, în timp ce Hillary pleacă în Illinois pentru a fi alături de tatăl ei care era pe patul de moarte, preşedintele o invită la Casa Albă pe Barbara Streissand că să-i prezinte ultimul ei album. Ulterior, vedeta se va lăuda că a dormit în dormitorul Lincoln de la Casa Albă. Hillary se va înfuria cumplit.

Povestea prietenilor apropiaţi, precum Vance Foster care se sinucide din motive neclare sau a lui Susan McDougal care va refuza să depună mărturii incriminatorii pentru familia Clinton, agrementează istoria cuplului clintonian.

Cei doi parteneri prezidenţiali sunt, amândoi, plini de temperament. Bernstein îl citează pe Bob Boorstin, asistentul lui Hillary pentru presă şi comunicare: „El se enervează şi îi trece. Ea se enervează şi nu uită niciodată“ (p. 310).

Pentru o metodistă ca Hillary, valorile religioase sunt extrem de importante în fundamentarea familiei. Relevantă în acest sens este cartea ei It Takes a Village (E nevoie de un sat). În opinia lui Hillary Clinton, Washington e un sat care şi-a pierdut sufletul. În calitatea ei de primă doamnă, Hillary Clinton e foarte conştientă de existenţa satului global. Îl văzuse, îl vizitase în mare parte, dar ea vroia satul ei propriu.

Ziaristul Bernstein nu ezită a prezenta şi opinia adversarilor lui Hillary. Există destui care se îndoiesc de capacitatea de empatie cu suferinţa primei doamne. „Să fim serioşi, când a dus ea o cratiţă cu mâncare unui prieten aflat la necaz?“ (p. 449).

După Bernstein, comportarea lui Hillary în scandalul Lewinski a fost dictată strict de comandamente politice. Cu inteligenţă şi ironia specifică, ziaristul american afirmă că Hillary detectase în rândul clasei politice, în general, în rândul Partidului Democrat, în special „dorinţa de a se ajunge la un compromis, un sfârşit decent pentru acel serial sentimental naţional în care [Hillary] fusese obligată să joace un rol principal“ (p. 528). Pe de altă parte, ea le-a dat satisfacţie şi celor care sunt de părere că femeia trebuie să accepte astfel de situaţii şi să ierte. Bernstein consideră că cei doi parteneri aveau prea multe în comun. Despărţirea ar fi adâncit suferinţa deoarece „niciunul dintre cei doi nu îşi putea imagina viaţa sa fără celălalt. Câr-mâr cei doi începură să se cunoască din nou“ (533).

Ajunsă senator de New York, Hillary „nu caută să fie în lumina reflectoarelor. (Lumina reflectoarelor o caută pe ea)“ (p. 547). Un moment delicat în cariera senatorială a doamnei Clinton a fost votul ei în favoarea războiului din Iraq. Dacă ne gândim comparativ la tânăra din anii şaizeci, episodul Iraq este ca un revelator care evidenţiază „o versiune obosită“ (p. 551) a tinerei cu simpatii revoluţionare în anii ’60. Hillary nu a îmbătrânit, ci a obosit. Şi această remarcă aparţine unui admirator al lui Hillary, un senator democrat.

Încercarea ei de a deveni preşedinte seamănă cu o „Restauraţie“ (p. 563). Or, restauraţia (monarhiei) a funcţionat doar în istoria franceză, britanică sau spaniolă şi atunci în circumstanţe speciale. De aceea, în 2008 tânărul senator Obama a câştigat nominalizarea Partidului Democrat. Dar Hillary nu renunţă. Partidul îi datora o nominalizare.  „Voi candida deoarece cred că pot câştiga şi pot lua Casa Albă înapoi pentru noi…“ (p. 564), spune Hillary. Bernstein notează sec. Fosta prima doamnă a uitat să definească ce înseamnă „noi“ (p. 564). Poate că Hillary a devenit prea mult politiciana de profesie care nu mai poate aduce un spirit nou la Washington. Ştie mult prea bine toate rotiţele şi dedesubturile. Este o explicaţie, cel puţin parţială, a succesului lui Donald Trump.

Biografie de excepţie, cartea lui Carl Bernstein încearcă să răspundă la întrebarea: cine este Hillary cu adevărat? O reţine ceva/ cineva să-şi spună adevărata poveste? Are ea nevoie de un biograf, atunci? Biografia scrisă de Carl Bernstein are peste şapte sute de pagini şi impresionează prin seriozitatea şi puritatea stilului. În buna tradiţie a genului, totul trebuie dovedit. Biograful nu îşi poate permite derapaje, exagerări. Rezultatul demersului bernsteinian este portretul psihologic al unei femei de o fermitate excepţională, care este dispusă a sacrifica totul pentru scopul propus. În scandalul Lewinski, Hillary Clinton a făcut eforturi pentru a se prezenta pe sine precum omul-de-tinichea, să nu arate că poate suferi. Însă înfrângerea ei de către Donald Trump a fost dureroasă. America a preferat să mai ţină încă pe margine leoaica ce se lamentează că nu i s-a dat posibilitatea, încă, de a sparge tavanul de sticlă.

Dincolo de orice îndoială, Carl Bernstein va figura în bibliografia studiilor americane nu numai cu Watergate, ci şi cu biografia doamnei Hillary Clinton.

^[1] Traducerea citatelor de Mihaela Mudure.