DAN GULEA: ÎN JURUL NEOMODERNISMULUI

Cu Poezia românească neomodernistă (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2018, 864 p.), Ion Pop intră direct într-o dezbatere ce s-a desfăşurat în câmpul teoriei noastre literare şi culturale din ultima vreme, cel puţin de la developarea conceptului de neomodernism în programele şcolare.

Este evidentă astfel amplitudinea polemică a acestei impunătoare istorii a poeziei noastre, care îşi motivează în pagini alerte titlul, în relaţie directă cu periodizarea literaturii noastre, realizate de Ion Bogdan Lefter în anii 1990 şi sistematizate în Recapitularea modernităţii (2001), la origine o teză de doctorat, la care referent a fost şi Ion Pop: modernism (1890-1947) – proletcultism (1948-1960) – neomodernism (1960-1980) – postmodernism (din 1980); Ion Pop îşi propune, prezentând cei peste 100 de poeţi din acest vast dicţionar, să extragă termenul de neomodernism (şi în special prefixul neo-) dintr-o pletoră considerată peiorativă, în acest context fiind numit şi conceptul lui Mircea Cărtărescu, tardo-modernismul din Postmodernismul românesc (1999) – la origine o altă teză de doctorat, coordonator Paul Cornea, termen sugerând „aceeaşi atitudine negativă“.

Bătălia pentru estetic pe care o duce literatura noastră este desfăşurată permanent după cel de-Al Doilea Război; este o bătălie dificilă, care necesită confirmări permanente, iar imersiile în istoria literară a obsedantului deceniu asigură o vie desfăşurare a ideilor.

Începutul istoriei este pus sub semnul Cercului de la Sibiu (în capitolul dedicat exclusiv cerchiştilor, „Debuturi întârziate motivat“), poezia neomodernistă devorând aşadar conceptul de „generaţie pierdută“, în care puteau fi încadraţi Radu Stanca sau Doinaş, Ion Negoiţescu, Eta Boeriu şi Ioanichie Olteanu.

Astfel, istoria lui Ion Pop continuă (în fond: începe, pentru că abia acum intră în scenă poeţi care nu s-au format în epoca interbelică) cu „Gruparea Steaua şi ieşirea din proletcultism“ (A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu), iar „buzduganul“ Nicolae Labiş (după formularea lui Eugen Simion) devine „momentul“ (în spiritul descendenţei thibaudetiene a Istoriei… călinesciene) Labiş, pentru a contura un context pentru „Fenomenul Nichita Stănescu“.

Fără a abandona criteriul cronologic, Poezia românească neomodernistă începe să utilizeze din acest moment şi alte criterii: tematice („Variaţiuni clasicizate“: Alexandru Miran, Petru Creţia, Mihai Cantuniari, Eugen Dorcescu) sau stilistice („«Tradiţionalism» actualizat“: Ion Horea, Ion Gheorghe, Io(a)n Alexandru, Gheorghe Pituţ, George Alboiu, Gheorghe Istrate – sau în capitolul „Variante de (h)ermetism“: Sorin Mărculescu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Duşan Petrovici). Uneori, câte o voce aparte nu se poate încadra în categorii, astfel încât Mircea Ivănescu este descris prin „Evanescenţa realului, ficţiunea ca mod de existenţă“; altădată, unele definiţii, cum ar fi cele ale „Mutaţiilor din universul liric «feminin» (reprezentat de Constanţa Buzea sau Gabriela Melinescu, dar nu Angela Marinescu sau Ileana Mălăncioiu – o dovadă a rocadei stilistico-tematice) vorbesc despre „«gineceu» liric prin asumarea unei anumite reprezentativităţi «publice»“.

Finalul istoriei poeziei lui Ion Pop este unul autobiografic; descriindu-se drept un om al bibliotecii într-o cunoscută profesiune de credinţă, autorul analizează în ultimele capitole „Poezia printre cărţi“ (cu 13 poeţi, de la Florin Mugur şi Romulus Vulpescu la Gheorghe Tomozei sau Gabriela Negreanu), unele „Prefigurări textualiste“ (unde se află încadrat Şerban Foarţă) lansând şi o definiţie mai degrabă incompletă a generaţiei postmoderne, etichetată în anii 1980 drept strictamente de inspiraţie textualistă. Periplul istoric în lumea poeziei se încheie cu „Momentul Echinox“, o denumire-oglindă a „Momentului Labiş“ de la începutul volumului; este o imagine importantă pentru cel care a fost conducătorul revistei Echinox, un areal poetic de expresie plurilingvă a formării neomodernismului, de unde sunt reţinuţi Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mariana Bojan, Aurel Şorobetea, Horia Bădescu şi Radu Ulmeanu.

În ce măsură Ion Pop a reuşit să anuleze haloul negativ al termenului de neomodernism, aşa cum l-a prezentat în paginile de început ale tomului, se poate vedea din ierarhiile atente pe care le face în interiorul fiecărei categorii, dar şi din diversitatea formulelor poetice analizate; sunt evidente şi avantajele conceptului de neomodernism pe care Poezia românească neomodernistă le preia, de felul unificării terminologice (se renunţă la periodizările intens susţinute de un Laurenţiu Ulici, precum şaizecism/şaptezecism etc.).

Cartea de la care a pornit această exegeză, Poezia unei generaţii (1973), este unul dintre martorii unei lecturi atente a poeziei noastre din ultima jumătate de veac, legată, din motive sentimentale, de generaţia lui Nichita Stănescu; astfel, neomoderniştii sunt urmăriţi până la ultimele dezvoltări ale atitudinii lor poetice, pe un fundal amplu, care reţine din epoca postmodernă doar apetitul teoretic.

Cunoscut, în mod special, în calitate de cercetător al avangardei noastre literare (şi artistice), Ion Pop a contribuit în mod decisiv la afirmarea supremaţiei esteticului, studiul său despre Avangardismul poetic din 1969, continuat în multe alte analize şi monografii, fiind un moment semnificativ în lupta criticii pentru recunoaşterea valorii autentice, negrevate de contextul socio-politic la care avangarda se raliase, începând chiar cu primii ani de după 1947 – printr-un sofism (semantic) unanim acceptat.

Astfel, este de multe ori citit în poezie un inventar al procedeelor avangardiste (în special suprarealiste), active, în fond, în opera oricărui poet: Nora Iuga, o autoare care „a fost mereu raportată la un reper suprarealist“, resuscitează „automatisme Dada“, Toma George Maiorescu „evoluează de la «proletcultism» la formule «avangardiste»“, o anumită parte a poeziei lui Petre Stoica „trimite la «temele cu variaţiuni» ale lui Ilarie Voronca“ – iar exemplele, vizând poeţi şi poeme de diferite calibre – pot continua.

Un capitol separat este rezervat „«Onirismului estetic» şi împrejurimilor“, o secţiune amplă, care se deschide cu Dimov şi se încheie cu Sebastian Reichmann (care „şi-a asimilat bine lecţia suprarealistă“), expurgându-l pe Ţepeneag sau pe Vintilă Ivănceanu, consacraţi în calitate de prozatori; în acest fel, anvergura onirismului este în mod evident diminuată – un risc pe care îl presupune, din start, decupajul titlului, inspirat de teoria genurilor literare.

Precum în orice istorie literară, este loc pentru foarte multe expresivităţi poetice; una dintre acestea: Ion Gheorghe, analizat cu generozitate într-un capitol mult mai dezvoltat decât cel dedicat, de pildă, „Fenomenului Nichita Stănescu“; rămas în istoriile critice prin plagiatul demonstrat de Dorin Tudoran, Ion Gheorghe este, în viziunea lui Ion Pop, autor şi al unei „cărţi controversate, acuzate de plagiat“ – o diferenţă de tonalitate evidentă, ce arată interesul criticului pentru conţinutul poeziei, nu pentru referinţele exterioare – de felul lui când? şi de ce? se scrie poezie. Renunţând sistematic la aceste referinţe de tip sociologic, discursul critic capătă un soi de expresivitate aparte, atunci când vorbeşte, de pildă, despre „impresionismul rafinat al unui haiku“ de Gheorghe Grigurcu, citat cu un concetto ultrapolemic faţă de autorul necuvintelor: „lipsit de har e poetul care vorbeşte despre sine ca de-o întâmplare“.

Discursul lui Ion Pop, ce poate fi asemănat, prin desfăşurarea temporală, cu istoriile şi exegezele lui Marin Mincu, se dovedeşte astfel un discurs consecvent, articulat cu deosebită atenţie de-a lungul unei vieţi de poezie şi de critică, ce şi-a descoperit un oportun concept în neomodernism, concept cu o largă difuzare, care poate asigura poeziei formate după canoanele anilor 1960 vizibilitatea atât de dorită.