ŞTEFAN BOLEA: MANUAL DE AUTODISTRUGERE

Se ascunde un Feuerbach în Ioan Şerbu, în sensul în care poetul român devine un maestru al pronunţării adevărurilor incomode în cel de-al doilea volum de versuri al său, krav maga (Bistriţa: Max Blecher, 2018). Aidoma antecesorului său german, Ioan Şerbu, prin critica virulentă a inautenticităţii, se înscrie în tradiţia celor care spun adevărul cu orice preţ, care se mlădiază după această virtute – din păcate controversată – şi care nu suportă minciuna. Această „tehnică“ îmi aminteşte de radicalizarea lui Kierkegaard de la sfârşitul vieţii şi de funcţia Truthsayer-ului din Dune.

Nu ironia, ci batjocura este principală armă a poetului în krav maga. Sarcasmul presupune întotdeauna un joc al oglindirilor, în care nu ştim dacă societatea e cea care se face de ruşine sau tu „înţelegi că eşti obiectul bătăii de joc, şi totuşi n-ai nicio putere spre a te împotrivi“, cum scria Nietzsche în fragmentele postume. Parodiind manualele de self-help în tradiţia lui Palahniuk („self-improvement is masturbation“), Şerbu construieşte în texte precum n-ai de ce să-ţi faci griji un soi de manual de self-destruct (aidoma unor precursori nihilişti şi avangardişti), care prezintă un tablou cinic al stilului de viaţă contemporan. Luciditatea sa are precizia unui bisturiu, iar perspectiva sa dinamitează constant fortăreaţa negărilor noastre: „ia pastile/ dacă întâlneşti vecini la lift/ ţine-le uşa/ unii dintre ei sunt reali//… fă copii, măcar o fată/ dac-ajungi s-o vezi în porno/ să te uiţi până la sfârşit// să crezi în doctori/ ei nu cred în tine/ … dacă cineva-ţi dă o palmă/ rupe-i mâna/ dacă legea nu-ţi permite/ mută-te într-o ţară mai tolerantă/ şi-apoi rupe-i mâna//… mănâncă mc sau fructe/ e cam acelaşi lucru/ nu ştii care-ţi dă cancer primul//“(pp. 52-3).

Într-o lume, în care toţi suntem clone ori – mai grav – eu însumi sunt doar o clonă faţă de mine însumi, doar aparenţa are statut de esenţă. Ca la Feuerbach şi la Baudrillard, masca primeşte statut ontologic: „eu ziceam că japonezii cu mască/ nu vor să se îmbolnăvească de la alţii/ japonezii fără mască ziceau că japonezii cu mască/ nu vor să-i îmbolnăvească pe alţii/ japonezii cu mască ziceau prin mască/ doar că vor să fie singuri/“ (mască chirurgicală, p. 32).

Am putea vorbi chiar de un labirint de măşti dincolo de mască, precum Patricia Dixon: vrem să ne protejăm de o boală letală sau încercăm să ne blindăm autismul? Într-adevăr, accesul mijlocit la conştiinţa de sine a celuilalt nu favorizează empatia; cu toate acestea, o lume lipsită de experienţa alterităţii se abandonează alienării, fiind setată pe autodistrugere: fascinat de icoanele smart phone-ului, Narcis îi dă reject nimfei Echo pentru eternitate. Absurditatea întreţinută de social media face obiectul unui alt poem: „ioan, ţinem la tine şi la amintirile pe care le împărtăşeşti aici/ ne-am gândit că ţi-ar plăcea să revezi această postare de acum un an:/ această fotografie a fost ştearsă de administrator/ conţinut explicit pentru adulţi, violenţă//“ (*, p. 18).

La fel ca filosofii radicali ai secolului al xix-lea (Feuerbach, Stirner, David Strauss ori Nietzsche), Şerbu intră în conflict şi cu autoritatea religioasă, acuzată de ipocrizie, de arghirofilie şi de influenţă nefastă asupra situaţiei politice: „pentru 1500 de euro metrul/ mai scump în făgăraş ca-n băneasa/ pentru casa de pe 13 septembrie/ întinsă pe 56 de numere/ … pentru că «vrednic este»/ da’ nu pe banii meu/ … muie pentru 1%/ care vine şi de sus şi de jos/“ (daniel, p. 55).

„Aparenţa este esenţa timpului nostru, aparenţă – politica noastră, aparenţă – religia noastră, aparenţă – ştiinţa noastră. Cine pronunţă azi adevărul acela este impertinent, «necivilizat», iar cel «necivilizat» este imoral. Adevărul este în vremea noastră imoralitate“, susţinea Feuerbach în Esenţa creştinismului acum aproape 180 de ani. Ioan Şerbu practică într-adevăr un demers impertinent – dar incontestabil etic –, iar „maşina sa de război“ ar putea să deschidă drumuri noi pentru marasmul în care pare încremenită poezia tânără de azi.