ION POP: „PĂHĂRUŢUL“ LUI MARIAN DRĂGHICI

Dacă ar fi să aleg câteva versuri esenţial definitorii pentru scrisul lui Marian Drăghici, ar fi cele din secvenţa a cincea a poemului care deschide cea mai recentă carte a sa, Păhăruţul (Ed. Junimea, 2019): „te repeţi una-două/ însă te repeţi ca într-o rugă/ până se face linişte în text“. Discursul său liric a fost şi este, cu puţine excepţii, foarte „vorbăreţ“, se întinde adesea pe mai multe pagini, faconda degajată, nota de oralitate, colocvialitatea, rostirea aparent lăsată în voia ei, a unor asociaţii libere ce par a dilua mesajul, atrage într-adevăr atenţia din primul moment; impresie grav-înşelătoare, însă, căci apare mereu pe parcurs câte o formulare memorabilă, care aprinde, cum zicea un avangardist de pe vremuri, „scânteia revelatoare“, luminiş de mari limpezimi în desişul textului, popas contemplativ, obligat la smerita meditaţie gravă. Poetul, care-şi supraveghează foarte atent compoziţiile, uzează cu multă ştiinţă de acest procedeu al laitmotivului, sugerând că sub familiarităţile adresării se ascunde un ritual exigent, ca şi auster, lăsat să se ivească din loc în loc, dezvăluind că asceza spirituală e, de fapt, reversul profund al spectacolului comunicării lejere. Faptul e de-a dreptul frapant în aceste poeme în care „ocazionalul“ domină mai mult decât oricând ca pretext, căci majoritatea poeziilor sunt un soi de dedicaţii, variaţiuni mai mult sau mai puţin libere pe „teme“ date de mica societate amicală, boemă, reunită în jurul, nu-i aşa, al câte unui „păhăruţ“. Fiindcă în acest mediu scriitoricesc se bea foarte rar cu paharul. Acest obiect simbolic central are, de altfel, ambiguităţile lui, aluzii strecurate abil în texte, de la cel, să-i zicem, arhetipal, cristic, la cel de pe masa bodegii: diminutiv, aşadar, tandru şi umoristic la suprafaţă, însă disimulând suferinţe ce nu pot fi evitate, dozate ca o otravă cu acţiune lentă, de-a lungul unei vieţi întregi. Motivul liric ori obiectul-simbol numit „păhăruţul“ apăruse în mai multe rânduri în poezia lui Marian Drăghici (vezi, de exemplu, Nimic decât poezia, peştele mistic & madama lui iov, din volumul Lunetistul şi cocoşul de tablă)  insinuând  prezenţa simultană a suferinţei abia disimulate în spaţii modeste ale comuniunii, alături de convivi ocazionali, tulburând transparenţa şi posibilităţile de sugestie a purităţii cu atragerea în imagine a scuipatului morţii („păhăruţul acesta/ în care a scuipat moartea“), şi nu mai puţin cu vecinătatea groteştii „madame a lui Iov“, jignitoare prin alăturarea cu drama atroce a personajului biblic, revenind în text şi ca „ţaţă balcanică“ ori a „batracianului sângeros“. O concentrată  ars poetica asociind aceste date cu altele, nu mai puţin sugestive, era, de pildă, poemul Lunetistul,  republicat în 2017, unde o altă trimitere importantă, cu valoare simbolică, se face la călugăriţa care ar fi fotografiat un înger printre trandafirii de la Escurial şi, nu mai puţin, chiar ambigua figură a lunetisului din poemul omonim, – care mânuieşte  un instrument în egală măsură asasin şi revelator de mistere, pornit la vânătoarea inefabilului spiritual. Fluxul micilor naraţiuni duce cu sine, astfel, deopotrivă poeticul şi comentariul lui, topit în masa discursului, ca o grefă metatextuală ce sfârşeşte prin a face corp comun cu ansamblul «mesajului» mediat simbolic. Altminteri, versurile din noua carte au aer dominant oral, cu o adresabilitate către textul sau autorul căruia îi sunt dedicate, o fluenţă susţinută şi armonic-muzical, cu mici jocuri sonore, repetiţii şi refrene chemate să sudeze secvenţele ce riscă împrăştierea. Asemenea secvenţe repetate dau, pe ansamblul cărţii, impresia de ritualitate, fără să cadă niciodată în solemnitate găunoasă şi convenţională. Una dintre acestea sună aşa: „la margine de nicio apă/ stau şi mă uit în apă“; sau: „copil căruia nu i s-a născut încă mama/ aşa mă simt/ mult înainte de moartea ei“;  şi încă: „mare mincinos sunt“ etc. Asemenea sintagme  scot în evidenţă natura himerică, ideală, a poeziei trăite ca proces de concentrare a spiritului, curăţie originară, joc între trăire şi convenţia ei. Dintr-un excelent volum precedent, revine şi fantasma Negresei Mo-wana, semn al elementarităţii ambigue, între senzorial/senzual şi imaginativ. Modul destins în care sunt construite poemele, printre ziceri apărute ca în treacăt,   care lasă „esenţialului“ doar un regim aluziv, al unei fundamentale gravităţi, în care e şi stare elegiacă, şi revoltă în surdină, şi o discretă religiozitate, deschidere către metafizic, şi încredere în puterea recuperatoare şi întremătoare a poeziei,  conferă o notă de naturaleţe şi de sinceritate a trăirii, prinse între realitatea imediată şi registrul ideal al expresiei. Ca în pilda cu fotografierea îngerului (dar şi poetul e tentat de câteva ori să „fotografieze“… poemul), se presimte în fiecare text un dincolo al tăcerii sau al orbirii conservatoare de mister; cu o formulare a lui Ion Mircea, căruia i se şi dedică o poezie, subiectul liric vede prin „materia care desparte“ o realitate superioară, inalterabilă. E, cu formula barbiană reluată în poemul dedicat lui Ioan Flora, „slava stătătoare“ în care spiritul simte că se poate instala, contemplativ, la modul ideal. „Firava lumină din pâine“ a papei Wojtyla e un fel de variantă a acestei stări de contemplaţie a umanului superior, întrevăzut în obiectele umile, de fiecare zi. „Păhăruţul“ care circulă ca un memento al statutului ambiguu al omului precar şi suferind, aduce lumina lui, adâncul contemplativ, „roza minţii“, purtător de nostalgii, de speranţe, de sedimente ale durerilor de acum şi dintotdeauna. E mica emblemă, conturată la scara umanului, a paharului ce se cerea îndepărtat în efigia biblică („Unul, Singur, a băut cu paharul,/ Noi bem cu păhăruţul. Punct.“) Lipseşte din el imaginarul grotesc, provocat, de pildă, în paharul alcoolurilor tari al lui Ion Mureşan… Nu, însă, şi trimiterea la grotesca realitate politică a zilei, la lumea în care, ca în zicala cunoscută, „adevărul umblă cu capul spart“, lume cu „tarlamentarii“, cu „batracienii“, cu „flegmele mari“, cu porcii ei, care nu se mai aruncă în mare precum în Biblie, cu protestele, neascultate, la care se iese cu acelaşi „păhăruţ“ în mână… Marian Drăghici protestează, însă, cu o anumită discreţie, cu un tremur al vocii care  e şi al fricii, şi al melancoliei de a exista, a unui sceptic şi a  unui încrezător cu măsură. Faţă de poemele ceva mai vechi, poetul pare mai atras acum de întâmplările trăite direct (aici, cele din lumea poeţilor mai mult sau mai puţin boemi, tovarăşi de „păhăruţ“) – unele poeme sunt mai aproape de confesiunea directă, legată de o biografie anume (ca în versurile despre Ion Zubaşcu, Ioan Flora sau Ion Stratan), unde se impune în prim-plan puterea evocării unor fapte de viaţă şi de moarte, iar ţesătura verbală pare acolo mult mai destinsă, cum spuneam, – dacă am face comparaţia, bunăoară, cu amintitele culegeri Lunetistul sau antologica Negresa, şi nu numai cu ele. Există, însă, în mai toate compoziţiile acestei cărţi noi câte o secvenţă-magnet care atrage, închegând-o, pilitura sonoră a limbajului colocvial, cu tentă, din loc în loc, „anecdotică“. Fundalul meditativ-elegiac, nota de reflexivitate ce face cutare vers ori secvenţă memorabile, rămâne asigurat printr-un fel de irigaţie, uneori ascunsă, alteori mai la suprafaţă (ca în versurile cu rost de „artă poetică“) prin care complexitatea trăirilor, a stărilor de spirit, articulaţiile fantazării oricât de laxe, impregnează materia verbală. E ceea ce conferă o frumoasă unitate de viziune, scăldată de acea „lumină înceată“ din titlul unei antologii recente.