PATRU POEME INCERTE DE MIHAI MĂNIUŢIU

în anii din urmă

în gura mea

gurile care cereau

care îşi împrumutau limbile

(odinioară flecare)

nu mai vociferează

au uitat până şi păsăreasca pe care o vorbeau

când le îmbătam cu vinuri din scythia minor

ca mâine

voi deschide larg uşa şi voi ieşi

afară

acolo unde mă aşteaptă haitele nopţii

sau

poate

împărăţia

expertul

se caută o călăuză care să ne scoată din încercuire – un expert în deghizare. adevărul e, doamne, că n-aş vrea să te retragi din joc. eu am pariat pe tine (la fel ca blaise pascal). dacă ne iese pasienţa, vom fi cel puţin trei câştigători. şi unde mai pui că am falimenta şi toate casele de pariuri de pe mapamond.

defăimare

ţara asta-i ca o floare. nu, nu ca o floare. e chiar o floare. carnivoră. cum palpită ceva în preajma ei, începe să saliveze. şi haţ! îi curg balele. înghite tot ce mişcă, tot ce palpită. îi place când nimic nu mişcă şi nu palpită – pentru că poate să doarmă. numai că i se face foame. din fericire pentru ea, e întotdeauna câte unul sau câte una care palpită şi mişcă. iar ea se hrăneşte şi râgâie mulţumită: „sunt sătulă! sunt nepieritoare!”.