VLADIMIR TISMĂNEANU: UN IMPERATIV MORAL A ŞTI SĂ ALEGI ÎNTRE BINE ŞI RĂU

Editura Curtea Veche este locul în care a apărut, în cadrul colecţiei „Constelaţii“, în traducerea lui Catrinel Pleşu, volumul Slavenkăi Drakulić, N-ar face rău nici unei muşte (2008). În cuvintele sale de susţinere, Andrei Pleşu scria despre „farmecul sângeros“ al volumului: „Slavenka e în acelaşi timp tandră şi intransigentă, înţelegătoare şi nemiloasă. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei“. Cartea bine-cunoscutei scriitoare şi ziariste croate, care trăieşte acum în Suedia, este o invitaţie la reflecţie asupra destinului puterii şi pasiunilor tribalist-nihiliste în secolul lagărelor de concentrare. Trebuie făcută o importantă precizare: autoarea croată a fost o critică acerbă a regimului generalului Franjo Tudjman, fiind atacată, împreună cu alte intelectuale democratice, drept una dintre „vrăjitoarele din Zagreb“.

Păşind pe urmele celebrei gânditoare politice Hannah Arendt, autoarea ne ajută să înţelegem fenomenele de rinocerizare atât de specifice universului totalitar. Cartea a fost inedită la vremea ei deoarece este consacrată proceselor din cadrul Tribunalului Internaţional de la Haga împotriva celor acuzaţi de a fi comis crime împotriva umanităţii în timpul războaielor ce au urmat dezintegrării Iugoslaviei. În pofida interesului constant imens faţă de acest subiect, în România există în continuare foarte puţină literatură disponibilă pentru descifrarea complexităţii fenomenelor implicate de asumarea şi judecarea genocidului din Europa de Sud-Est. Nu în ultimul rând, volumul despre care vă vorbesc aici este cu atât mai actual cu cât, cel arestat în iulie 2008, Radovan Karadzici, fostul lider al sârbilor din Bosnia-Herţegovina, a primit, în martie 2019, o extensie a pedepsei de la 40 de ani la închisoare pe viaţă.

Pornind de la conceptul arendtian de „banalitate a răului“, Drakulić ne oferă un tablou al aparentei normalităţi a criminalilor de război. Într-un articol publicat mai demult în Dilema Veche, Slavenka Drakulić reafirma perplexitatea provocată de prejudecata încetăţenită legată de necesitatea unei devianţe evidente în identificarea făptaşilor actului genocidar.

Ea scria: „Criminalii de război se trag din toate straturile societăţii, au tot soiul de biografii. Sunt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcţionari de bancă sau ţărani. E greşită… premisa că oamenii educaţi, sofisticaţi – pentru Dumnezeu, artişti! – au standarde morale superioare, mai înalte decât cele ale oamenilor de rând. Şi apoi, iarăşi şi iarăşi, vedem că din punct de vedere etic şi moral ei nu se deosebesc de noi“. Ambivalenţa naturii umane, balanţa fragilă dintre decenţă şi monstruozitate sunt realităţi inevitabile, dar ele nu implică resemnare ori capitulare. Eseista croată atrăgea atenţia asupra faptului că „fiinţele umane pot la fel de bine să producă răul sau binele. Dar avem posibilitatea de a alege“. Politica urii şi a exterminismului reprezintă opţiunile care consacră Răul. Urmând această cale, personaje banale pot deveni peste noapte asasini sadici. În contextul destrămării structurilor unei societăţi, extremismul nu poate avea ca rezultat decât gropi comune.

În acelaşi timp, însă, existenţa şi ascensiunea politică a unor indivizi precum Miloşevici, Tudjman, Karadzici, Mladici, sau Zeliko Raznatovici-Arkan este şi expresia unei patologii genocidare colective. Miloşevici a fost ales de trei ori de sârbi, Tudjman a murit preşedinte, iar Karadzici este imposibil de etichetat drept un sociopat izolat. Arestarea şi judecarea liderilor politici şi militari implicaţi în carnagiul din fosta Iugoslavie este, conform autoarei croate, o şansă de a întoarce „o pagină care nu este albă“. Tribunalul Internaţional de la Haga a fost o arenă unde s-a putut afla adevărul. Cu ajutorul acestei arbitrări din exterior, sârbii, croaţii, bosniacii au putut continua dificilul proces de asumare a unui trecut vinovat, dar şi traumatic.

În intervenţia sa cu ocazia arestării lui Karadzici din 2008, scriitoarea croată remarca: „Fără adevăr nu există dreptate, dar în situaţia acestor războaie, dacă nu se va face dreptate nu vom afla adevărul“. Acest postulat este aplicabil oricărei experienţe – în secolul xx – de crime împotriva umanităţii. Rostirea adevărului aduce cu sine procesul de reflecţie şi expiaţiune care ne împiedică să ne refugiem în indiferenţă, cinism şi stupidă bonomie. „Banalitatea răului“ nu înseamnă normalitate. Fetişizată conceptual, ea reprezintă o capcană întinsă observatorului, paralizându-i capacitatea de a percepe permanenta încălcare a drepturilor umane, anihilarea demnităţii şi libertăţii individuale. Lecţia fundamentală pe care o propune deja clasicul volum al Slavenkăi Drakulić este aceea că aparenta placiditate, chipul anost al monstrului nu trebuie să ne facă să uităm permanenta sa situaţie de ilegitimitate şi criminalitate.