ŞTEFAN BORBÉLY: ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU MARIAN PAPAHAGI

Întrebări…

Cred că am fost ultima persoană de la Litere cu care s-a întâlnit în incinta spaţiului universitar. Ieşea grăbit din clădirea de pe Horea, eu mergeam spre ore şi ne-am oprit preţ de câteva minute bune pe aleea cu tise care flanchează intrarea. Mi-a spus că deseară va lua trenul spre Bucureşti, a doua zi avionul spre Roma, şi mi-a lăsat „cu limbă de moarte“ o mulţime de „sarcini“ legate de Dicţionarul Scriitorilor Români, pe care urma să le transmit mai departe. Îmi amintesc că am avut un şoc fizic şi psihic năucitor în momentul în care a venit vestea că nu mai este, a cărei intensitate era agravată de conştiinţa subliminală că viaţa îmi oferă o cauzalitate de tip serial, pe care mi-o doream departe.

Cariera noastră de universitari, a mea şi a colegului meu de an Gheorghe Perian, a început sub auspicii thanatice: în chiar prima noastră zi de predare, a murit Ioana Em. Petrescu. Cu totul şi cu totul întâmplător – dar sunt „semne“ ale destinului pe care n-ai cum să le descifrezi chiar de la început –, m-am aflat în exact acelaşi punct în care m-am despărţit de Marian Papahagi în momentul în care i-am făcut loc lui Liviu Petrescu să iasă val-vârtej din clădire, în căutarea unui taxi care să-l ducă înspre casă.

Coincidenţa aceasta stranie avea să mă urmărească în toţi anii care vor veni, fiindcă acela era locul de după poartă în care mă opream aparent inexplicabil – spre nemulţumirea, câteodată, a celor care vroiau să treacă nestingherit –, atunci când doream să-i invoc pe cei trei sau să le solicit energie. Am intrat în facultate, timp de treizeci de ani, printr-un pasaj al morţii, care devenise, pentru mine, şi unul al comuniunii cu cei pe care îi iubeam. Îmi mai amintesc de o secvenţă memorabilă de la funeralii: preotul rostise versetul obligatoriu, dar stupid, despre cei „săraci cu duhul“ care vor moşteni Împărăţia Cerurilor, şi, la încheierea slujbei, Adrian Papahagi s-a simţit obligat să vină la catafalc pentru a preciza că „tata a fost orice altceva, dar nu sărac cu duhul“. L-am admirat pentru această devoţiune filială; cei prezenţi reacţionaseră, şi ei, favorabil. Era, în ultimă instanţă, şi revanşa intelectualului speculativ asupra stereotipiei.

Marian Papahagi fusese fascinant, trepidant, molipsitor în luxurianţa de energie pe care o iradia şi care, în cele din urmă, te contamina cu totul, absorbindu-te. Dacă mi-ar fi spus că a pus de o expediţie pe K2, şi că m-a inclus în echipă, cred că l-aş fi crezut, după prima clipă, logică, de îndoială mult prea umană. Am sărit, împreună cu colegii mei, în toate bărcile pe care ni le-a adus la mal, convinşi că facem bine şi că nu greşim. Ne povestea Profesorul Mircea Zaciu de stilul sejururilor „de odihnă“, petrecute împreună la Valea Vinului, şi la care Papahagi sosea cu documentaţia parcursă integral, defalcată pe zile. Nu era segment diurn în care să nu fie ceva prevăzut în „program“: ba o poiană feerică, izolată, ba o stână ce merita să fie neapărat vizitată. Bietul instinct de indolenţă era sancţionat cu asprime: „orchestratorul“ vacanţei de odihnă avea grijă ca totul să se desfăşoare perfect, după calendar, în continuă mişcare.

Genetic, şi oarecum exotic pentru noi, Marian Papahagi aparţinea Sudului. Preluase din Balcanii solari ai strămoşilor săi fervoarea spumoasă a vorbei, exuberanţa extrovertită a clipei de fiecare zi, gustul pentru receptarea vieţii ca spectacol, ironia muşcătoare a observaţiei sagace, spusă pe faţă, turnată imediat în pasta caustică a cuvântului. În contrast, avea de partea sa tot ceea ce putea contraria un sudic, sau, mai precis, putea contraria stereotipiile pe care ni le-am format, cu oarecare uşurinţă, despre oamenii sosiţi din adâncul dispersiv al Balcanilor: respectul solid al instituţiilor, pe care îi plăcea să le construiască, vocaţia trainică a Operei (mai ales la nivelul foarte înalt, rezervat elitelor, al lui Dante), cultul pentru durabil, suspiciunea faţă de “artisticitatea“ amorală, înţeleasă ca scop în sine. Nu era un experimentator, un om care savurează delicii frugale: probabil că s-ar fi simţit inconfortabil în postmodernism, dar l-ar fi învăţat şi l-ar fi ştiut mai bine de cum au făcut-o corifeii naturali ai curentului.

Ceea ce Papahagi nu avea – dar acest lucru l-am înţeles abia la urmă, prea târziu, din păcate – era dozajul echilibrat al vieţii. Odihna e, şi ea, o ştiinţă aparte, pe care el nu o deţinea; o avea, în schimb, pe aceea a excesului. Nu ştiu, dacă în anii din urmă, Marian Papahagi s-a odihnit vreodată aşa cum trebuie, abandonându-se cu adevărat voluptăţii de a nu face nimic. Aştepta vacanţele ştiind că va dispune de timp pentru a termina lucrări pe care le lăsase în suspensie. Intra în zilele sfârşitului de săptămână cu agenda plină, şi-mi spunea luni, când ne întâlneam la ore (cabinetele noastre erau alăturate), că a izbutit să termine doar parţial lucrurile pe care şi le plănuise. Instrumentaliza viaţa, considerând-o un simplu mijloc care te duce înspre faptă; nu avea timp să mediteze pe marginea ei, să-i confere, în cele din urmă, atenţia pe care ea o revendică. Mai mult decât atât, am avut de multe ori impresia că aborda viaţa într-un mod competitiv, aşa cum abordezi un preopinent cu care ai o confruntare. Faptul acesta devenise evident atunci când s-a lăsat contaminat nevoie-mare de jocurile pe computer, care-l aduceau într-o stare de surescitare vecină cu congestia, fiindcă nu concepea să piardă.

M-am întrebat de mai multe ori cum s-ar fi conturat destinul lui Marian Papahagi, dacă n-ar fi fost chemat să plece atât de devreme. În primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989, reorganizarea Universităţii „Babeş-Bolyai“ s-a produs, între altele, şi pe fondul unei acerbe încleştări de orgoliu între filologii de la Litere (care păreau că ajunseseră în avantaj, prin promovarea lui Marian Papahagi şi a lui I. Vartic în funcţii ministeriale) şi filosofii din Clădirea Centrală, miza disputei reprezentând-o şi altceva decât prestigiul simbolic, şi anume preluarea puterii, câştigată uneori cu mijloace nu neapărat ortodoxe, proprii desantului birocratic, dar şi funarismului specific al acelor timpuri, de care metamorfozele Clujului nu pot fi disociate. Papahagi nu părea să se simtă foarte confortabil în acest context; nu mai era instituţia la care visase şi la a cărei articulare contribuise. Oraşul însuşi se înstrăinase de el. Soluţia a reprezentat-o plecarea la Roma: un nou început, sub aspect instituţional, dar, totodată, un refugiu.

Cred că, dacă ar mai fi trăit, el ar fi evoluat înspre ceva ce s-ar putea numi „expectativă critică, seniorială“. Şi-ar fi scris cărţile, ar fi practicat o erudiţie de mare clasă, şi ar fi privit înspre ascensiunea multor foşti „tovarăşi de drum“ cu condescendenţă. Numai că aceştia din urmă s-au dovedit a fi mai realişti, umplând literalmente universitatea cu o masă de manevră manipulabilă, dar ambiţioasă, formată din birocraţi. Aşa că, pentru mine, Marian Papahagi a rămas atât cel „solar“, pe care l-am cunoscut la Echinoxul începuturilor noastre, cât şi cel „selenar“, de după Revoluţie: un melancolic de esenţă humboldtiană, nervos şi intreprid, devorat de Sistemul care a ajuns să funcţioneze într-o cu totul altă matrice decât aceea la ale cărei fundamente el lucrase.